Ion Cristoiu: În loc să pună capăt cheltuielilor nesăbuite cu întreținerea unui stat de lux, Klaus Iohannis crește taxele și impozitele

În 1986 a apărut la Fayard lucrarea de referință a lui André Clot Haroun al-Rachid et le temps des Mille et Une Nuits. L-au tradus ai noștri, la editura Meridiane, în 1989 sub titlul Civilizația arabă în vremea celor 1001 de nopți. Deși tipărită înainte de Căderea comunismului, nu cred să fi umblat la text pentru a corespunde exigențelor revoluționare. De ce au schimbat titlul? Harun al-Rachid era mai comercial. Au pus Civilizația arabă, cred, ca să-i dea un caracter științific. Nu cred că legendarul calif era pe lista neagră a personalităților istorice la vremea respectivă. Mai multe pagini din carte sînt consacrate luxului ostentativ, copleșitor, din lumea califilor, cu deosebire a lumii lui Harun-al Rașid (786-809).

Ca și în cazul luxului de la Veneția, m-am întrebat la ce servea atîta bogăție afișată. Califii aveau bani. Ar fi de înțeles dacă acești bani ari fi fost cheltuiți, chiar în folos personal, pentru a face viața și activitatea califilor mai ușoară. Pe post de aer condiționat, o aerisire naturală, dată de aducerea naturii în interiorul palatului. Un mijloc de deplasare mai rapid, astfel încît administrarea țării să fie mai ușoară. Cartea lui André Clot ne dezvăluie un lux în sine, împins pînă la demență, fără nici o legătură cu higiena, cu viața sănătăoasă. Te-ai aștepta ca la atîția bani califii, nevestele și concubinele, să facă rost de mîncăruri sănătoase, ușor de digerat sau de leacuri scumpe din țări depărtate. Realitatea contrazice o astfel de ipoteză. Scrie Andre Clot:

RomaniaTV

Simona Halep, implicată într-un triunghi amoros. Cine este bărbatul pentru care a renunţat la TOT!

Observatornews.ro

"Nu mai pot dormi noaptea". Românii afectaţi de taxele lui Trump se tem că joburile lor vor dispărea

„Viața de zi cu zi la palat, îndeosebi in vremea lui Harun, după succesul politicii fiscale a Barmekizilor în folosul vistieriei califului, se scurgea în același lux. «Dă-i dreptul său aproapelui… fără să risipeşti prea mult… şi fii cu grijă să nu-ţi răsfiri mîna prea larg» (Coran, XVII). Lumea era departe de a respecta aceste precepte. Se bea din cupe de aur, iar Zubayda (nevasta preferată a lui Harun al Rașid – n.n.) nu folosea decît veselă din metale prețioase. Lingurile erau din aur sau cristal şi chiar mesele erau acoperite cu un strat de aur şi argint. În harem nu puteau fi văzute decît obiecte din cele mai frumoase şi mai scumpe: faianţe chinezeşti, vase de aur şi cristal. (…)”

Nu văd prin ce ar fi mai sănătoasă, ca să nu spun , mai gustoasă, o masă la care lingurile sînt de aur sau de cristal, cum nu văd prin ce ar fi mai bună băutura dintr-o cupă de aur decît din una obișnuită.

Orice femeie născută să fie femeie ține să apară în public astfel îmbrăcată încît să fie frumoasă. În cazul Zubaydei, nevasta de încredere a lui Harun, regula asta nu funcționează. Deși frumoasă, o frumusețe seducătoare, deși inteligentă, cu mintea mlădioasă, Zubayda cară cu ea bogăția unui tezaur național:

„Zubayda, ai cărei papuci erau brodaţi cu pietre preţioase, se prăbuşea de-a dreptul sub greutatea bijuteriilor, în așa măsură încît uneori nu putea sta în picioare decît dacă era sprijinită de două sclave. Ea era transportată în lectici făcute din argint, abanos și santal, tapisate cu mătăsuri și blăni de zibelină, avînd mînerele de aur; înăuntru, ardeau făclii cu ambră. Ea răsplătea poeții care îi cîntau laude umplîndu-le cu perle. Khaizuran trăia în acelaşi fast. Se pare că într-o zi a cumpărat o stofă cu suma fabuloasă de 50 000 de dinari. După moartea ei, i s-au găsit prin cufere 18 000 de rochii. O ţesătură frumoasă putea să coste 1 000 de dinari, iar prinții, care le cumpărau în cantități considerabile, dădeau cu ușurință pe cîte una 500 de dinari. Mătăsuri, brocarturi, lineturi fine brodate cu fir de aur și perle, dar și parfumuri de lux. Acestea trebuie asortate cu veşmintele şi folosirea lor ține de nişte reguli precise. Cu pudra de mosc amestecată cu apă de trandafir, aloe și garoafă, se parfumează trupurile, veşmintele, se stropesc pînă și pardoselile cu ambră de Bahrein și ulei de trandafir. Sînt stropiți cu miresme morții, se ard felurite mirodenii în vase de metal prețios, lucrate artistic în diverse chipuri. În timpul banchetelor, oaspeții sînt de-a dreptul inundaţi cu parfum. Veşmintele, hrana, casele, totul este impregnat cu parfumurile cele mai diverse. Aerul încăperilor din palate e suprasaturat.”

De unde și pînă unde atîta lux afișat?
De la nevoia de afișare a bogăției ca nevoie de deosebire de ceilalți. Cunoscătoarele într-ale modei spun – și au dreptate – că în felul în care o femeie se îmbracă nu contează luxul, ci potrivirea veșmintelor astfel încît femeii să-i stea bine. O eșarfă de cinci euro plasată pe un gît adecvat poate fi mai valoroasă în materie de cochetărie feminină decît o geantă Gucci. Cu toate acestea, prima pornire a multor femei după ce se pricopsesc e de a cumpăra lucruri evident scumpe, de marcă. Proprietarii de mărci știu că pentru îmbogățitele peste noapte contează marca scumpă și nu potrivirea de minune. De aceea, toate mărcile scumpe sînt astfel marcate încît muritorii să observe imediat că femeia sau bărbatul din fața lor și-a putut permite să ia o marcă scumpă, prin urmare e plin de bani. Mai mult ca sigur în califat erau femei la fel de frumoase dacă nu chiar mai frumoase decît Zubayda. Nevasta califului se putea deosebi de ele doar prin afișarea ostentativă a bogăției.

Un exemplu tipic de afișare a bogăției ca expresie a vanității, ca semn că ești bogat și prin asta nu aparții muritorilor de rînd, îl dă risipa incredibilă a califilor, a vizirilor cu prilejul unor serbări în public:

„Dintre toate festivitățile organizate în palatele din Bagdad, nici una nu a depășit ca fast ceremonia căsătoriei califului Mamun, fiul lui Harun, cu Buran, fiica vizirului Hasan ibn Sahl. Cîteva secole mai tîrziu se mai vorbea despre aceasta în țările Orientului. Nunta l-a costat pe Hasan, tatăl miresei, fantastica sumă de 50 milioane de dirhemi; pentru această ocazie, Zubayda a cheltuit 35 milioane, iar altă prinţesă, 25 milioane. Cronicarii epocii relatează că Hasan a lansat asupra mulțimii invitaților baloane de mosc de mărimea unui pepene: acestea conțineau cîte o foaie de hîrtie pe care era înscrisă o proprietate, numele unui sclav ori al unei sclave oferiți în dar etc. Invitații nu aveau decît să prezinte hîrtia unui funcţionar desemnat anume și intrau în posesia darurilor, dintre care unele reprezentau o adevărată avere. La picioarele mirelui au fost aruncați pumni de perle, iar invitații trebuiau doar să se aplece şi să le adune. În sfîrșit, bunica miresei i-a împrăştiat pe creștet un platou enorm cu perle, pe care Mamun l-a umplut iarăși, oferindu-l aceleia ce ii devenise soție. Cu ocazia acestei căsătorii, Zubayda i-a dăruit lui Buran faimoasa jiletcă ce aparţinuse lui Abdah, soția califului omeiad Hisham: nasturii acesteia erau diamante şi rubine. Serbările au durat şaptesprezece zile, timp în care mulțimii i-au fost împărțite monede de aur şi argint și baloane de mosc.

Serbările care marcaseră urcarea pe tron a lui Mahdi costaseră atît de scump încît vistieria regală se golise între timp. Ne-a parvenit relatarea festivităţilor organizate, cîteva decenii mai tirziu, de califul Mutawakil, cu ocazia circumciziei fiului său, la care au fost invitate 4000 de persoane. Scaunele şi platourile cu băuturi erau încrustate cu nestemate, iar invitaților li s-au înfățișat platouri încărcate cu galbeni, din care aceștia luau cu pumnul. «Emirul dreptcredincioşilor vă spune să luați ce poftiți», strigau slugile. Curtenilor şi slujitorilor li s-a împărțit un milion de dirhemi. Toţi invitații au primit trei caftane de ceremonie și li s-a pus la dispoziție o mie de cai și măgari ca să transporte darurile căpătate. Califul a cheltuit pentru această sărbătorire 86 milioane de dirhemi.”

Această nevoie de semnalare a deosebirii de muritorii de rînd prin afișarea luxului se explică în contextul istoric respectiv. Imensa majoritate a supușilor sînt săraci sau cu o avere modestă. Bogăția e la vremea respectivă suprema aspirație. Una e să stai într-un cort și alta într-un palat cu fîntîni de aur. Risipa de la manifestările publice are un rol politic important. Ea impune supușilor credința că stăpînii din palate sînt superiori muritorilor de rînd și prin urmare nu pot fi contestați sau Doamne ferește! răsturnați.

De unde vin banii?
Răspunde André Clot:
Din creșterea continuă a taxelor și impozitelor:

„Prețul risipei
Dărnicia califului și a prinților, luxul extravagant al femeilor și bărbaților deopotrivă, construcțiile și grădinile paradisiace: cînd o împărăteasă își presară nestemate pe papuci și îndeasă cu perle gura poeților, unde găsește ea sumele ameţitoare trebuincioase acestor nebunii? Incursiunile la bizantini nu mai aduc cine știe ce pradă (marile cuceriri au luat sfîrșit), iar beneficiile rezultate din comerț, deşi cheltuielile de la curte îi favorizează dezvoltarea, sînt departe a fi suficiente.

În imperiul Abbasizilor, ca de altfel pretutindeni şi întotdeauna, nu există decît o sursă la care statul face neobosit apel: punga celui numit astăzi în mod explicit persoana plătitoare de taxe și impozite.”

Putem considera cheltuielile cu luxul de pe vremea califilor cheltuieli publice.
Sub acest titlu putem așeza orice cheltuială nesăbuită a statului, inclusiv a statului din ziua de azi.

Deși e vorba de Harun al Rașid din O mie și una de nopți, istoricul francez reamintește un adevăr de esență al Istoriei universale:
Cheltuielile publice (și în cazul califilor tot cheltuieli publice sînt) trebuie puse iar și iar în balanță cu banii obținuți din taxe și impozite.
Indiferent că sînt regi, șefi de trib, Împărați, califi sau dictatori, toți conducătorii au stat cu ochii la raportul dintre cheltuieli și colectarea de taxe și impozite. Cînd visteria se golește, există doar două soluții, care se exclud categoric. Sau se reduc cheltuielile nesăbuite sau cresc taxele și impozitele. Creșterea taxelor și impozitelor trebuie să țină cont de gradul de suportabilitate al supușilor.

Marele împărat roman Tiberiu avea o vorbă în privința asta, amintită de Tacitus:
Prefer să tund oaia decît s-o jupuiesc de piele și s-o omor.
Nu de puține ori creșterea taxelor și impozitelor pentru a susține cheltuielile nesăbuite ducea la tulburări sociale grave, premergătoare prăbușirii regimurilor.
Puțini conducători s-au gîndit la reducerea cheltuielilor publice, prin care se înțeleg nu numai luxul celor de la vîrf, dar și construcțiile faraonice sau întreținerea unui stat costisitor.
Cei mai mulți au optat pentru creșterea taxelor și impozitelor.

Desigur, Klaus Iohannis nu poate fi comparat cu Harun al-Rașid fie și pentru că Zubayda lui (Carmen Iohannis) are boala fustelor scurte, nu a bijuteriilor.
Totuși, cele spuse despre soluțiile pentru umplerea visteriei goale sînt valabile și în cazul regimului Iohannis.
Visteria s-a golit, pentru că întreținerea unui stat de lux (birocrație supradimensionată, cheltuieli nesăbuite, aruncarea banilor pe fereastră, salarii uriașe în administrație) costă.
În loc să pună capăt cheltuielilor nesăbuite cu întreținerea unui stat de lux, Klaus Iohannis crește taxele și impozitele.