Ion Cristoiu: ,,Pamfil Șeicaru: Iuliu Maniu făcea o mare economie de deziluzii”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

1. Un portret de excepție îi face lui Iuliu Maniu Pamfil Șeicaru în Istoria partidelor Național, Țărănesc și Național-Țărănesc:

„Iuliu Maniu nu era un iubitor de lectură, și m-a surprins totala lui ignorare a literaturii românești. Vorbea cu multă băgare de seamă, ca nu cumva un cuvânt, o intonaţie să-i depășească limita pe care şi-o fixase în exprimarea unei idei sau unor sentimente, indicație a unei totale neîncrederi în oameni. În definitiv, făcea o mare economie de deziluzii, îşi menaja nervii.

Refractar absolut față de orice entuziasm, spre a nu fi obligat să constate că s-a înşelat.  Experiențele în politică nu le voia deficitare, din exces de optimism sau din exces de entuziasm.”

Rețin pentru acuitatea observației formula ”economie de deziluzii”. Și eu cred că trebuie să facem economie de deziluzii. Nu însă pentru a ne pricopsi, ci pentru a ne ocroti de dezamăgiri. Mai bine să fii plăcut surprins că cineva s-a purtat cu tine neașteptat de loial, decît să fii dat peste cap de trădarea respectivului, la care, evident, nu te așteptai.

2.Dacă ar fi să credem presei din anii stalinismului românesc, țăranii muncitori urmăresc atenți evenimentele internaționale pentru a lua prompt atitudine față de uneltirile imperialiste.
Scînteia din 20 mai 1950 descrie astfel, în reportajul Zorile vieții noi în satul Tîrzii, momentul repaosului pentru colectiviștii din satul Tîrzii, raionul Huși:

„În timpul repaosului de prînz, la cîmp, sau acum, iarna, la sediul gospodăriei colecteviștii se adună să afle prin radio sau din ziare noutățile din țară și de peste hotare. Chiar în timpul adunării cînd se pregătea darea de seamă, factorul poșta adusese ziarele. De cum le-au despăturit, colectiviștii au dat cu ochii de protestul guvernului nostru împotriva legii criminale făcute de guvernul american pentru plata spionilor, sabotorilor și ucigașilor care să lovească în poporul nostru și în celelalte popoare pașnice. E greu să cuprinzi în cuvinte toată ura colectiviștilor împotriva bandiților imperialiști americani.
— Ce-or fi socotind boierii din America? se încruntă Ion Siminică. C-o să-l lăsăm să ne pună din nou jugul de gît? Dacă or îndrăzni, știm ce avem de făcut. Și să ne țină minte.”

3.Din ziarele de pe vremuri:

„Rochia scurtă la Atena! Urmărirea femeilor ce poată rochii scurte se face pe o scară întinsă la Atena. Abia deunăzi însă, prima vinovată a compărut înaintea justiției.
Un agent însărcinat cu urmărirea jupelor scurte, a arestat pe d-șoara Katina Voiadji. Scena fiind observată de public, acesta a condus pe arestată, făcîndu-i o manifestație de simpatie, pînă la poliție.
De acolo, delicventa a fost dusă în sala acuzării. Președintele după ce i-a stabilit identitatea, a dispus măsurarea lungimei rochiei. Jupa avea abia 42 centimetri.

Cu toată înfocata pledoarie a unui june avocat, tribunalul a condamnat pe tînăra d-șoară, la 24 ore arest polițienesc.
Din ordinul dictatorului Pangalos, prima condamnată pentru purtarea de rochie scurtă a fost grațiată și condusă noaptea la domiciliu.” ( România, joi, 8 aprilie 1926)

4.Rusia lui Turgheniev. În bucata Burmistruldin Povestirile unui vînător, administratorul moșiei, un autocrat local, numitul Sofron, are cu moșierul Arcadie Pavlîci Penocichin, următorul dialog:

„— Egor mi-a raportat, – zise grav Arcadie Pavlâci.
— Aşa-i, batiușca, Egor Dmitrici… tare bine. Ei, prin urmare acuma sunteți mulțămiți ?

Sofron nu aşteptase decât vorba asta.
— Ah, părintele nostru, binefăcătorul nostru! începu el din nou a cînta. Milostiveşte-te… Că noi ne rugăm pentru domnia ta, batiușca, zi și noapte, la domnu Dumnezeu… Pământul ce-i drept, e cam puțintel…

Penocichin îl întrerupse.
— Bine, bine, Sofron, știu că-mi ești cu credinţă… Și treieratul cum merge ?

Sofron oftă.
— Ce să spun, părintele nostru, treieratul îi așa și-așa. Dar batiușca, Arcadie Pavlâci dați-mi voie să vă înştiinţez c-am avut aici la noi un năcaz. (Aici dânsul se apropie de domnul Penocichin, desfăcând brațele, aplecându-se și închizând un ochi.) S-a găsit un mort pe pământul nostru.
— Cum așa ?
— Nici pe mine e nu mă duce mintea, batiușca, părintele nostru; s-o fi amestecat necuratul. Noroc că l-am găsit lângă hotarul vecinului; numai cât, păcat mi-ar fi să nu spun, era pe pământul nostru. Îndată am dat poruncă să-l târîie dincolo cât mai era vreme, am pus caraulă și-am spus la ai noștri: «Gura! Atâta vă spun!» şi pentru orice împrejurare, am lămurit stanovoiului ( șeful polițiștilor locali n.n.) chestia. Iată cum stau lucrurile, îi zic; pe urmă ceai, pe urmă mulțămită… Ce spuneți de asta batiușca? A rămas totul în spinarea celor de alături. Și știți că un mort te duce la două sute de ruble ca nimica.”