Jurnalistul Ion Cristoiu: „Faima Magdei Isanos, surclasată azi de faima fiicei, Elisabeta Isanos”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Concurență. M-am ocupat de ghinionul avut de Giovanni Donato da Montofarno de a picta pe peretele opus Cinei cea de taină fresca sa Crucificarea. Potrivit obiceiului meu contraproductiv de a fi curios, am căutat pe internet amănunte despre acest artist din Lombardia, Giovanni Donato da Montorfano. Am găsit amănunte în eseul lui Ross King, Leonardo and the Last Supper, apărut în 2012, la Bloomsbury Publishing. Autorul menționează că Montofarno a început să lucreze la Crucificarea în același timp cu lucrul lui Leonardo la Cina cea de taină:

„Leonardo nu era singurul artist care se pregătea să înceapă lucrul în refectoriul mînăstirii Santa Maria delle Grazie în 1495. Un pictor local pe numele său Giovanni Donato da Montorfano, a fost însărcinat – probabil de Ludovico Sforza – să picteze scena Crucificării pe peretele opus celui pe care lucra Leonardo. Două echipe de pictori vor fi fiind la lucru în același timp în refectoriu”

Una din cauze constă în tradiția mînăstirească de la vremea respectivă de a dota refectoriile cu fresce despre Crucificare. O alta, mult mai interesantă, ar fi următoarea:

„S-ar putea să fi existat un alt motiv pentru care lui Montorfano i s-a dat commis-ul pentru a fresca un perete în aceeași cameră cu Leonardo. Patronii au început să împerecheze artiștii unul împotriva celuilalt, organizînd competiții între sau între artiști, în încercarea de a-i inspira la glorii mai mari. În 1408, gardienii catedralei din Florența au însărcinat trei sculptori, Donatello, printre ei, să sculpteze statui de marmură ale evangheliștilor pentru a împodobi fațada, cu înțelegerea că al patrulea bloc de marmură și commis-ul pentru al patrulea evanghelist vor merge la învingător. (Competiția a eșuat cînd sculptorii au zăbovit atît de mult asupra muncii lor, încît gardienii nu au avut răbdare și au dat blocul de marmură celui de-al patrulea sculptor.) Mai tîrziu, cînd Papa Sixtus al IV-lea a aranjat să aibă o echipă de pictori care frescă pereții capelei Sixtine la începutul anilor 1480, el a transformat comisia într-un concurs, oferind un premiu artistului a cărui operă a considerat-o cea mai bună. Potrivit lui Vasari, cîștigătorul a fost Cosimo Rosselli, a cărui afișare de aur și ultramarin, deși ridiculizată de ceilalți pictori, l-a impresionat pe pontif, un om cu gusturi artistice nesofisticate.”

*

Tema morții. Elisabeta Isanos, fiica Magdei Isanos și a lui Eusebiu Camilar, e autoarea unei antologii din catrenele lui Omar Kayam: Ai clipa doar…, Catrene, editura Blassco, 2007. Căutînd pe Internet amănunte despre carte, am descoperit că fiica a îngropat-o în planul faimei pe maică-sa. Postînd Isanos, vei da doar peste Elisabeta Isanos. Sărmana Magda Isanos, marea poetă moartă de tînără, e surclasată de fiică-sa!
Care nu e un scriitor de valoarea mamei.

Despre Magda Isanos, studiată și pentru capitolul din Istoria literaturii proletcultiste, dedicat realizărilor literare din anii 1945-1947, am scris un amplu eseu, apărut cred în volumul Lumea literaturii: Magda Isanos sau deznădejdea de a nu fi simplu fir de iarbă. Plecînd de la versurile celebre – din poezia În diminețile clare – „Uneori, în dimineţile clare / mă uit drept în soare rîzînd / şi nu pot crede c-am să mor în curînd; Viaţa mea sună înalt, fără ʼntristare”– scriam:

„Poezii şi Ţara luminii înscriu pe Magda Isanos între poeţii care atacă dificila temă a morţii. Numai că Magda Isanos ocupă între aceştia un loc aparte. Pentru mulţi dintre ei, moartea e ceva îndepărtat şi abstract. Ei ştiu că vor muri, dar mai ştiu că aceasta se va petrece cîndva, într-un viitor indefinit. Magdei Isanos moartea îi este ceva concret şi apropiat. Ea are certitudinea că va muri curînd. şi – mai grav – vestea o surprinde în plină tinereţe. Această situaţie biografică îşi pune decisiv amprenta asupra temei morţii în lirica Magdei Isanos. Tema morţii nu mai este, ca la alţi poeţi, o temă literară doar, apropiată din ambiţii livreşti, ci una asumată dintr-o dramatică nevoie sufletească. Poezia Magdei Isanos e dominată de alternanţa dintre nădejde şi deznădejde, dintre seninătate şi nelinişte la gîndul morţii inevitabile şi apropiate.”

Datele biografice spun că Magda Isanos s-a îmbolnăvit de poliomelită la un an și șase luni. În 1941 boala se agravează. Născută în 1916, va muri în 1944. Va trăi doar 28 de ani. Cînd a scris poezia În diminețile clare știa că va muri.

La finele eseului simțeam nevoia să adaug:

„Uitată azi, fie şi din cauza exploatării sale propagandistice, lirica Magdei Isanos merită mai mult decît o simplă lectură. Strigătul unui om care ştie că va muri nu poate fi doar citit pur şi simplu.”