Laboratoarele Praxis – Infecția cu Clostridioides difficile – explicată pe înțelesul tuturor

Clostridioides difficile (Clostridium difficile) este o bacterie gram-pozitivă, anaerobă, formatoare de spori, cunoscută pentru abilitatea sa de a declanșa infecții intestinale grave. Aceasta apare de cele mai multe ori atunci când echilibrul intestinal este perturbat și permite astfel ca aceasta să se multiplice masiv, producând toxine care provoacă inflamații și leziuni ale mucoasei. Fiind un organism de mediu, sporii pot supraviețui pentru o perioadă lungă de timp și sunt rezistenți la uscare, alcool și mulți detergenți obișnuiți.

Tratamentul pe termen lung cu antibiotice cu spectru larg pot distruge microbiota intestinală normală, lăsând spațiu bacteriei Clostridioides difficile să prolifereze. Aceasta are un avantaj competitiv deoarece este rezistentă la multe antibiotice uzuale, motiv pentru care a devenit îngrijorătoare prezența ei în rândul populației și mai ales în mediul spitalicesc sau în unitățile de îngrijire pe termen lung.

Infecția cu Clostridioides difficile apare mai des la pacienții spitalizați dar poate fi dobândită și în comunitate. Aceasta se manifestă frecvent cu diaree apoasă de cel puțin 3 ori pe zi, mai multe zile (ușoară până la moderată), greață, pierderea poftei de mâncare, ocazional cu crampe și sensibilitate abdominală și în cazuri rare, pacienții pot prezenta abdomen acut și colită fulminantă (pseudomembranoasă), megacolon toxic, care poate pune viața în pericol. Persoanele care au o infecție severă pierd multe lichide corporale, riscând să se deshidrateze rapid. Simptomele unei infecții severe includ: diaree apoasă de până la 10-15 ori pe zi, crampe abdominale severe, ritm cardiac rapid, febră, insuficiență renală, creșterea numărului de leucocite, pierdere în greutate, sânge sau puroi în scaun.

Simptomele încep adesea în decurs de 5 până la 10 zile de la începerea tratamentului cu un antibiotic sau există cazuri în care simptomele apar pe parcursul următoarelor 3 luni.

Diagnosticul de colită cu Clostridioides difficile trebuie suspectat la orice pacient cu diaree care a primit antibiotice în ultimele 3 luni, a fost spitalizat recent și/sau are diaree la 48 de ore sau mai mult după spitalizare. Cu toate acestea, există și rare cazuri la populație fără spitalizare anterioară sau expunere la antibiotice.

Aproximativ 25% dintre persoanele tratate se pot îmbolnăvi din nou. De cele mai multe ori, motivul este faptul că prima infecție nu a dispărut niciodată. După trei sau mai multe infecții pe parcursul vieții, riscul unei alte infecții este mai mare de 50%.

Riscul de infecție repetată este mai mare la persoanele în vârstă, care iau alte antibiotice pentru o altă afecțiune în timp ce urmează tratamentul pentru infecția cu Clostridioides difficile, au o afecțiune medicală severă precum insuficiența renală cronică, boală inflamatorie intestinală sau boală hepatică cronică.

Toate tulpinile de Clostridioides difficile produc cantități mari de glutamat dehidrogenază. Majoritatea tulpinilor produc atât enterotoxină A cât și enterotoxină B iar unele produc doar enterotoxină A sau enterotoxină B. Aceste enterotoxine, care sunt atât proinflamatorii, cât și citotoxice, atacă mucoasa intestinală, motiv pentru care trebuie identificate și tratate în timp util.

Prezența glutamat dehidrogenazei (GDH) fără producere de enterotoxine și răspuns inflamator nu impune tratament cu antibiotic specific, ci se recomandă regim alimentar. De asemenea, se recomandă repetarea analizei după 72 de ore pentru evidențierea producerii de enterotoxine.

În cadrul Laboratoarelor Praxis efectuăm:

• Clostridioides difficile – GDH/ enterotoxina A/B – determinare imunocromatografică (test rapid) prin care identificăm GDH, enterotoxina A și enterotoxina B, în coroborare cu examinarea microscopică în prezența reacției inflamatorii;
• Clostridioides – GDH/ enterotoxina A/B – determinare prin metoda chemiluminiscență.

Ambele analize se efectuează zilnic, din materii fecale, emise spontan iar pentru auto-recoltare nu este necesară o pregătire specială. Cu ajutorul linguriței sau tijei coprocultorului se prelevează porțiuni din scaun cu mucus și eventual striuri de sânge iar când acestea lipsesc se recoltează boluri din 2-3 locuri diferite. Cantitatea necesară este de 10-15 g iar dacă scaunul este lichid, coprocultorul trebuie umplut pe jumătate. Probele trebuie transportate la laborator în cel mai scurt timp (2 ore de la prelevare). Pacientul va avea grijă să nu contamineze proba cu urină, săpun sau dezinfectante și va menționa în momentul înregistrării analizei eventualele administrări de antibiotice.

(https://www.health.harvard.edu)