Marile capcane ale retoricii de război

Fără excepție, în întreaga istorie, înaintea unui război propriu-zis sau doar pentru a menține presiunea în acest sens, părțile aflate într-un conflict potențial au declanșat și întreținut vaste și insistente operațiuni de propagandă. Iar, într-o formă sau alta, acestea au fost întreținute întotdeauna de un război hibrid. Ceea ce se întâmplă acum nu trebuie să ne mire. Sau să ne șocheze. Sub niciun aspect. Șocant este însă modul în care unii protagoniști cad în capcană și devin victime.

Nimeni nu se îndoiește că, în paralel cu retorica extrem de belicoasă utilizată frecvent și din ce în ce mai insistent de o serie întreagă de oficiali de la Kremlin, uneori chiar în frunte cu Vladimir Putin, Federația Rusă desfășoară și o serie întreagă de operațiuni — de astă dată nonverbale — care au căpătat denumirea de război hibrid. Sunt intensificate la maximum acțiunile de spionaj împotriva statelor NATO, sunt utilizate cu obstinație toate sistemele de culegere de informații și, în primul rând, de informații militare, inclusiv cu ajutorul dronelor. Au loc violări ale spațiului aerian sau amenințări cu asemenea acte de violare. Dinspre statele NATO în direcția Federației Ruse și aliaților acesteia, simetric, ceva mai discret, mai puțin zgomotos, dar nu și mai puțin tenace, se desfășoară aceeași activitate intensă de contrapresiune. Oricât de mult s-ar inflama unii și alții, pe tabla de șah a istoriei, dacă o privim la rece, fără patimă, nu se întâmplă din această perspectivă nimic nou. Rareori perioadele de intensificare a operațiunilor de propagandă și dezinformare ori a celor materiale cu caracter hibrid preced declanșarea unui război real.

Raționamentele pe care le-am expus mai sus au rolul de a turna, fiindcă este cazul, o cisternă cu apă rece peste reacțiile exagerate care, de-o parte și de alta a liniei de separare între Federația Rusă și NATO, s-au încins, uneori până la incandescență.

Opinia publică mondială s-a obișnuit ca, din când în când, Dmitry Medvedev, al doilea om în structurile de informații ale Federației Ruse, fost premier și fost președinte, care îl secondează în mod consecvent pe Vladimir Putin, să lanseze fel de fel de declarații incendiare prin care statele NATO să fie amenințate cu un război clasic sau atomic care ar putea împinge armata Federației Ruse, în mod simbolic, până la Berlin. Și, desigur, Paris. Ca să nu mai vorbim și despre Londra, care ar putea fi făcută, vezi-Doamne, în câteva minute, una cu pământul. Acesta este secondat, cum precizam mai sus, de o întreagă serie de demnitari, militari sau politici ai Federației Ruse, de analiști și jurnaliști care, așa cum de altfel se întâmplă și la noi, adică în spațiul euro-atlantic, au rolul de a amplifica mesajele liderilor de prim rang.

Cum este cât se poate de firesc, una dintre țintele predilecte ale retoricii de război și ale operațiunilor ostile, dar nu prea periculoase, de război hibrid, este România, care are avantajul și, în același timp, dezavantajul de a acoperi cea mai lungă frontieră cu Ucraina, principalul inamic al Federației Ruse și care, de asemenea, este strategic excepțional plasată la țărmul Mării Negre și la Gurile Dunării. Ca să nu mai vorbim de legăturile extrem de apropiate dintre România și Republica Moldova, stat care, pe de-o parte, și-a declarat neutralitatea, iar pe de altă parte accelerează în direcția integrării în Uniunea Europeană. Și, fără doar și poate, în ciuda neutralității, cochetează la greu, de câte ori se poate, cu NATO. Acestea nu sunt simple detalii. Sunt circumstanțe și, în același timp, premise care plasează România în prima linie a retoricii de război la care m-am referit mai sus. Este exact zona de vulnerabilitate maximă în care, din nefericire, demnitari ai statului român eșuează în ultima vreme, mai ales de când politica externă, dar și politica de apărare, au fost lăsate în voia sorții, în absența unui plan național de natură să stabilească cu precizie care ne sunt punctele cardinale și care sunt obiectivele reale pe care trebuie să le avem în vedere pe termen scurt, mediu și lung.

Toate raționamentele de mai sus sunt menite a pregăti ceea ce urmează. Iar ceea ce urmează nu aduce deloc cunune de lauri pe fruntea decidenților noștri politici. Las la o parte faptul că parteneriatul strategic cu Statele Unite este sistat și așa va rămâne încă multă vreme, dincolo de prezența trupelor americane în baza militară Mihail Kogălniceanu și în alte baze militare. Las la o parte faptul că colonizatorul de ultimă oră al României, Emmanuel Macron, prin intermediul Republicii Franceze, este cu un picior în groapă, la un pas de a demisiona, în condițiile în care Franța însăși scârțâie din toate încheieturile nu numai economic, ci și politic, social și diplomatic. Las la o parte, în fine, și lipsa de consistență a Bruxelles-ului, ale cărui politici, uneori de-a dreptul haotice, se prăbușesc sub propria greutate. Așa cum îi stă bine unei națiuni suverane sau care, cel puțin, se pretinde a fi astfel prin legea fundamentală care stă la baza ei, România are obligația, mai ales în vremuri de furtună, ca, ținând cont de punctele cardinale, să-și ia propriile decizii cu calm, cu înțelepciune, cu echilibru, dar și cu fermitate. Este punctul de plecare al unor acuzații grave pe care urmează să le aduc unora dintre decidenții de la București.

Este foarte bine că România semnalizează lumii întregi faptul că are intenția și voința politică necesară de a-și pregăti sistemul de apărare înarmându-se în mod accelerat și, în acest context, pentru moment cel puțin, încerc să depășesc o serie întreagă de semne de întrebare pe care ni le punem toți privind prețul și calitatea, precum și rostul și eficiența echipamentelor militare pe care le importăm cu mari sacrificii și pe bani împrumutați și a căror principală destinație, din câte știm, nu constă în apărarea României, ci în apărarea Ucrainei. Putem semnala drept pozitiv faptul că Ministerul Apărării Naționale a luat decizia de a recurge, în fine, la un mecanism de recrutare voluntară care, în timp, dacă e organizat cu înțelepciune, va fi de natură să transforme Armata Română într-una de tip competitiv.

Luând în calcul cele de mai sus, atrag însă cât se poate de serios atenția că, dat fiind faptul că, în plan geopolitic, ne mișcăm pe o gheață extrem de subțire, în ciuda parteneriatelor de care facem caz în fel și chip, decidenții noștri de la nivel politic și militar au obligația de a manifesta și în planul retoricii, nu numai în cel al acțiunilor concrete, maximum de prudență. Ei bine, din această perspectivă, România a căzut, în ultimele zile, în capcana unei periculoase retorici de război.

L-am auzit nu pe oricine, ci pe dita-mai generalul Gheorghiță Vlad, șeful Marelui Stat Major, lansând trei afirmații de tip exploziv. Și anume: 1. că Federația Rusă are drept obiectiv militar atacarea României; 2. că, dacă Republica Moldova va fi atacată de armata lui Vladimir Putin, noi, România, vom declara război fără să clipim Federației Ruse și 3. cea mai gogonată dintre afirmații, că România este pregătită, din punct de vedere militar, să răspundă cu succes oricărei agresiuni a Federației Ruse și să răspundă cu eficiența răspunsurilor date, în ultimii trei ani și ceva, de către statul ucrainean.

Trei tâmpenii și, în același timp, trei minciuni gogonate lansate pe neașteptate și în mod agresiv, în numele Armatei și statului român, de șeful Marelui Stat Major, Gheorghiță Vlad. Până când oameni cu mai multă greutate își vor face datoria și îi vor turna acestuia, cum prevesteam la începutul analizei, o găleată de apă rece în capul încins, îmi fac datoria și îi atrag atenția asupra falsului conținut în substanța tuturor celor trei afirmații și îmi permit să îl avertizez că o țară cum este România, care a mai fost ocupată de armata Rusiei de patru ori — în 1769, în 1806, în 1828, în 1853 și încă o dată, în cooperare cu Turcia, în 1848 — ar trebui să-și vadă de lungul nasului. Și să-i lase pe aliații noștri, care sunt mult mai puternici și mai consistenți, să stea în prima linie a acestui război propagandistic și hibrid.