Patriotism de tinichea. „Mica Unire”, o formulă greșită, o jignire istorică și un simptom al analfabetismului funcțional

România ultimilor ani pare să sufere nu atât de lipsa patriotismului, cât de proliferarea unei forme degradate a acestuia: un patriotism de suprafață, festivist, zgomotos și, paradoxal, profund ignorant. Este patriotismul care se manifestă prin lozinci, prin ceremonii formale și prin etichete rostite mecanic, fără înțelegerea conținutului lor real. În acest context toxic, una dintre cele mai nefericite și mai răspândite expresii este așa-numita „Mica Unire”, atribuită Unirii Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859.

Această formulă nu este doar improprie. Ea este greșită din punct de vedere istoric, nocivă din punct de vedere educațional și insultătoare din punct de vedere simbolic. Mai grav, utilizarea ei constantă trădează o stare avansată de analfabetism funcțional, în care cuvintele sunt repetate fără a fi înțelese, iar istoria este redusă la clișee convenabile.

Unirea de la 24 ianuarie 1859 nu a fost „mică” – a fost fondatoare

Unirea Moldovei cu Țara Românească, realizată prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, reprezintă momentul de naștere al statului român modern. Nu a fost un simplu gest simbolic, nu a fost o etapă secundară și, cu siguranță, nu a fost „mică”. A fost un act politic de o complexitate extraordinară, realizat într-un context internațional dificil, prin inteligență diplomatică, voință politică și sprijin popular.

Din acel moment, românii nu au mai fost doar o sumă de provincii cu aspirații comune, ci un subiect politic unitar, capabil să legifereze, să administreze, să se apere și să se afirme. Toate instituțiile fundamentale ale României moderne își au originea în această unire: armata națională, administrația centralizată, sistemul de educație, justiția, legislația unitară.

A numi acest act „mic” înseamnă fie că nu îi înțelegi importanța, fie că alegi deliberat să o diminuezi.

Istoria nu funcționează pe baza comparațiilor infantile

Una dintre cele mai frecvente justificări invocate pentru folosirea expresiei „Mica Unire” este comparația cu Unirea de la 1 decembrie 1918, denumită, prin opoziție, „Marea Unire”. Această opoziție este însă artificială și superficială. Istoria nu este un concurs de mărime și nici o ierarhie de sărbători.

Unirea de la 1918 a fost posibilă doar pentru că a existat Unirea de la 1859. Statul român care a intrat în Primul Război Mondial, care a avut o armată, o administrație și o politică externă, nu a apărut din neant. El a fost construit pas cu pas, începând cu 24 ianuarie 1859.

Dintr-o perspectivă logică elementară, a diminua importanța unui eveniment fondator doar pentru că au urmat altele este o eroare de gândire. Nimeni nu numește alfabetul „mic” doar pentru că există literatură.

Lanțul istoric al statalității românești

Istoria modernă a României este un lanț de evenimente interdependente, nu o succesiune de episoade izolate:

• Unirea Principatelor Române (1859) creează statul modern;
• Războiul de Independență (1877–1878) consolidează suveranitatea acestui stat;
• Primul Război Mondial – Războiul de întregire a Neamului și Unirea de la 1918 desăvârșesc unitatea națională;
• Al Doilea Război Mondial – Războiul de Reîntregire a Neamului (1941–1945) reprezintă o etapă dramatică, controversată, dar inseparabilă de destinul național.

Fiecare dintre aceste momente este esențial. Niciunul nu poate fi scos din ecuație și nici relativizat fără a falsifica istoria.

De unde vine această nevoie de a micșora trecutul?

Fenomenul nu este întâmplător. El este rezultatul unui cumul de factori: degradarea educației istorice, superficialitatea mediatică, dar și o tendință periculoasă de a trata identitatea națională ca pe un element negociabil sau incomod.

În loc să explicăm istoria, o simplificăm. În loc să o aprofundăm, o etichetăm. „Mica Unire” devine astfel o formulă comodă, ușor de reținut, dar profund greșită. Este simptomul unei societăți care confundă informarea cu repetarea mecanică.

Cuza și Kogălniceanu – arhitecții României moderne

Alexandru Ioan Cuza nu a fost un personaj decorativ al istoriei, iar domnia sa nu a fost o paranteză. Reformele sale au zguduit din temelii structurile arhaice ale societății românești. Secularizarea averilor mănăstirești, reforma agrară, reforma învățământului și a justiției au pus bazele modernității românești.

Mihail Kogălniceanu nu a fost un simplu orator, ci unul dintre cei mai lucizi oameni de stat ai secolului al XIX-lea. Viziunea sa politică a fost esențială pentru consolidarea unirii și pentru afirmarea statului român în plan internațional.

A reduce opera acestor oameni la o „mică” etapă istorică înseamnă a ignora realitatea și a trivializa sacrificiul.

Patriotismul autentic versus patriotismul de paradă

Patriotismul real presupune cunoaștere, respect și asumare. Patriotismul de paradă presupune lozinci, steaguri fluturate ocazional și formule repetate fără discernământ. Din păcate, trăim într-o epocă dominată de cea de-a doua formă.

Adevăratul respect față de înaintași nu constă în festivisme, ci în folosirea corectă a limbajului istoric. Cuvintele contează. Ele modelează percepții și transmit valori. Când falsificăm limbajul, falsificăm înțelegerea.

Concluzie: istoria nu se micșorează pentru confortul prezentului

Unirea de la 24 ianuarie 1859 nu este „mică”. Este fundamentală, decisivă și ireversibilă. Este actul prin care românii au intrat în modernitate ca națiune politică. Orice încercare de a-i diminua importanța nu face decât să trădeze lipsa de înțelegere a propriei istorii.

Dacă nu ne respectăm trecutul, nu putem pretinde că ne respectăm viitorul.

Istoria nu este un slogan. Este o construcție. Iar fundațiile nu se numesc niciodată „mici”.