Busuiocul (denumit ştiinţific Ocimum basilicum) este o plantă ierboasa, aromata, originară din Asia tropicală. Din punct de vedere etimologic, termenul provine din limba greacă – “basielius” care se traduce prin “rege”, despre această plantă spunându-se că a crescut pe locul unde Împăraţii Constantin şi Elena au descoperit Sfânta Cruce.
Popularitatea plantei în sfera culturală a Mării Mediterane, acolo unde s-a plămadit şi religia creştină, a făcut ca busuiocul să fie folosit în cultul liturgic creştin. Astfel, Biserica Ortodoxă a Greciei, a Georgiei şi a Ciprului au început să folosească crenguţe verzi sau uscate de busuioc pentru sfinţirea Aghesmei Mari şi a celei Mici. Cu toate acestea, este important de ştiut că pentru aceste două slujbe, busuiocul nu este un element indispensabil, sfinţirea apei făcându-se, de fapt, prin invocarea harului Duhului Sfânt de către preot. Frunzele busuiocului miros frumos şi sunt precum nişte cupe, iar aceste detalii au făcut că planta să fie ideală pentru stropirea credincioşilor şi a bisericii cu agheasmă.
În tradiţia populară românească, busuiocul nu lipseşte din ritualurile de trecere (naştere, nuntă, înmormântare), căpătând în unele situaţii valente magice. În credinţă populară, busuiocul are un rol sacru, alunga răul, are puteri vindecătoare şi atrage energiile negative.
Legenda busuiocului
Povestea spune că, demult, trăia un flăcău chipeș și curajos pe care îl chema Busuioc. Într-unul din anii acelor vremuri îndepărtate, o secetă a cuprins Pământul.
Zmeii legaseră ploile, iar animalele și oamenii mureau de sete și de foame. Nimeni nu era atât de brav încât să înfrunte zmeii. Văzând acestea, Busuioc s-a dus să se lupte cu ei, dar s-a stins în luptă fiindcă aceștia erau numeroși.
În amintirea viteazului flăcău, ce s-a dus fără teamă să salveze omenirea, Dumnezeu a lăsat pe Pământ o floare, busuiocul. Frunzele sale sunt foarte aromate, iar preoții folosesc florile atunci când binecuvântează casele, stropindu-le cu agheasmă.