Primarii sunt trapa de sub tălpile guvernului

Există multe modalități prin care un guvern nevrednic se prăbușește. O poziție extrem de puternică, activă și constructivă, care poate răsturna ierarhia parlamentară. Sau un factor extern eficient, care decide schimbarea guvernatorului. Sau prăbușirea iremediabilă a economiei și intrarea statului în incapacitate de plată. Sau o revoltă în masă a populației, vecină cu revoluția. În ceea ce privește Guvernul Bolojan, există toate motivele să se prăbușească în septembrie – octombrie, fie dintr-o cauză, fie din altele, fie din toate însumate. Executivul va fi însă decapitat, așa cum nu s-a mai întâmplat până acum niciodată în România, de către propriii primari.

Să recunoaștem că avem de-a face cu un scenariu de tip Hollywood, care deja este pus în operă și turnat în primele sale secvențe. Administrația publică centrală este dărâmată de administrația publică locală. Primarii din toate partidele vor acționa – de altfel, operațiunea a și debutat – ca niște veritabile termite, care surpă fragila construcție ce susține încă, scârțâind din toate încheieturile, coaliția și guvernul. Cum se produce acest mecanism?

Politicienii cei mai conectați la ceea ce denumim „România reală” nu sunt, în mod evident, guvernanții, care, cei mai mulți dintre ei, au decolat și plutesc în înalte sfere, îndepărtându-se periculos de pământ. Nu sunt nici măcar parlamentarii, acea parte a acestora, care nu numai că și-au deschis, bine intenționați, cabinete în zonele arondate, unde îi primesc pe cetățeni în audiență și de unde se pot încărca cu energiile necesare pentru a lupta pentru legi mai bune. Persoanele cele mai legate de cetățean, interdependente cu acesta, sunt primarii. Primarii marilor orașe, primarii orașelor mai mici și, mai ales, miile de primari din localitățile rurale, acolo unde trăiește „talpa țării”. Aceștia, pentru a fi aleși sau realeși, menținându-se astfel în funcție, identifică cele mai acute nevoi ale oamenilor, le promit să le aducă rezultate pozitive și, cei mai mulți dintre ei, se străduiesc cât pot să o și facă.

Legislația este de așa natură în România și, nu numai legislația, ci și conjunctura externă, încât, realist vorbind, realizările din toate localitățile și, în primul rând, din cele rurale, nu pot fi asigurate decât din trei surse principale. O parte din taxele încasate – cea care nu este dirijată către trezoreria statului și pe care primarii o pot utiliza, cinstit vorbind, o resursă infimă. Banii care vin din Programul Național de Redresare și Reziliență de la Uniunea Europeană, dintre care o parte reprezintă cotizațiile statului român, iar altă parte, sacrificiile pe care le face fiecare națiune membră pentru ca UE, care, în definitiv, nu este decât o simplă organizație, să poată manipula sute de miliarde de euro. Sumele din PNRR, care pot ajunge, în baza unor proiecte aprobate, în trezoreria primăriilor, sunt fără excepție condiționate și de îndeplinirea la timp a tuturor țintelor angajate. Orice întârziere se penalizează, iar orice abatere are drept consecință returnarea banilor primiți. Și, în al treilea rând, de câțiva ani, primăriile beneficiază de un program național, Anghel Saligny, inițiat, spre cinstea lor, de liberali, program de care acum ține cu dinții PSD și care permite realizarea a patru obiective în fiecare localitate: asfaltare, canalizare, alimentare cu apă și alimentare cu energie. În ultima vreme, în baza acestui program, primarii au fost aleși luându-și angajamente palpabile și rezonabile și reușind chiar să-și îndeplinească unele dintre ele.

Ei bine, în prezent, din vina guvernelor succesive, gestionate de aceleași coaliții, dar mai ales din vina guvernului Bolojan, banii de la executiv s-au întors cu țârâita, deseori condiționați și, alteori, nu s-au mai întors deloc. PNRR a fost, treptat, aruncat în aer și, mai recent, abandonat de-a binelea de către executivul de la București, iar programul Anghel Saligny a fost grav amputat, în ciuda negocierilor dure care au avut loc la inițiativa PSD și la capătul cărora s-a admis ca unele proiecte începute să poată fi continuate atunci când vor fi continuate. Renunțarea la acest program, precum și aruncarea în aer a PNRR, generează reacții catastrofale în lanț, despre care s-a vorbit intens în ultima vreme.

În esență, lucrările începute și care nu mai sunt finalizate la timp nu pot fi conservate, pentru că nimeni nu poate acoperi costurile conservării, astfel încât, ca în legenda meșterului Manole, se dărâmă și bruma de lucrări care s-au făcut. Mii și mii de societăți comerciale, care și-au asumat asemenea lucrări pe întreg teritoriul țării, nu au mai fost plătite, nu vor mai fi plătite, dau faliment, sunt executate de bănci, iar mâna de lucru existentă intră în șomaj. În acest fel, atât în trezoreria primăriilor, cât și în cea a statului, intră și mai puțini bani din impozite și taxe, iar întregul sistem se gripează nu numai la nivel central, dar și, mai grav, la nivel local.

Când statul este astfel lovit și paralizat, cel mai mult suferă locuitorii de la sate și orașe, dar, în special, cei ai localităților mici. Iar suferința acestora se întoarce, cum este și firesc, în primul și-n primul rând împotriva edililor locali, cei mai mulți dintre aceștia fiind și activiști ai partidelor din care fac parte. Cu rapiditate și într-un mod absolut dramatic, primarii își pierd suportul electoral, cetățenii se întorc împotriva acestora, ei suferă, deci, primul și cel mai violent șoc și, pentru a-l atenua, singura lor șansă și singura lor speranță, în același timp, este să exercite presiuni asupra guvernului.

Când presiunile asupra guvernului, exercitate de edilii locali, nu mai au efect, atunci se propagă o uriașă revoltă, de jos în sus, în întreg sistemul politic, alimentată de milioane și milioane de cetățeni, de natură să zguduie în mod fatal o administrație publică centrală, care, și așa, scârțâie din toate încheieturile.

Nu este deloc întâmplător că zilele trecute am asistat cum programul Anghel Saligny, inițiat de PNL și acum abandonat de reprezentanții aceluiași partid, a fost susținut chiar cu vehemență de PSD. Am mai spus și repet: cel mai vulnerabil electorat, pentru că este cel mai sărac și cel mai lovit de măsurile de austeritate, care se constituie într-o curbă de sacrificiu, este electoratul social-democraților. Dacă PSD își pierde acest suport, mai devreme sau mai târziu iese din istorie. Așa se și explică de ce PSD este și partidul cel mai vulnerabil din angrenajul puterii, primul partid care, sub presiunea infernală exercitată de jos în sus de cetățeni prin intermediul primarilor, va rupe lanțul de iubire dintre partidele actualei coaliții.

Poate că nu se va întâmpla chiar acum. Poate că, de această dată, la asumarea celor cinci pachețele cu răvașe de către guvernul Bolojan, care va atrage cinci moțiuni de cenzură inițiate de AUR, nu se va prăbuși guvernul Bolojan. Poate că încă va mai rezista până la cel de-al șaselea pachețel cu răvașe, care, după cum s-a stabilit, va veni cu întârziere.

Primul așa-zis pachet de măsuri a lovit în oamenii nevoiași, a fost devastator, a perturbat și ceea ce mai funcționa în societatea românească și nu a adus, practic, niciun beneficiu din perspectiva decalajului periculos dintre venituri și cheltuieli. Nici cele cinci pachețele de măsuri pentru care Ilie Bolojan va forța – fapt nemaiîntâlnit în istorie – cinci asumări de răspundere nu vor aduce beneficii reale, pentru că sunt concepute în pripă, fără consultarea specialiștilor, în special a celor în materie economică, și pentru că nu au la bază niciun fel de studii de impact.

Efectul însă va fi de-a dreptul demolator, începând din luna octombrie, când pliculețele cu răvașe își vor produce efectele. Ei bine, cel târziu atunci va fi declanșat un veritabil tsunami social, dirijat chiar de către primarii la care m-am referit în această analiză și alimentat din plin de către puzderia de sindicate, care, în mod inevitabil, după cum și anunță, vor scoate aproape toată populația în stradă.

Așa-zisul regim al progresiștilor pro-marxiști, europeni și pro-atlantiști se prăbușește nu sub propria greutate, ci sub propria prostie. E timpul să ne gândim la ce vine în loc.