Protejații „sistemului”

Guvernul Bolojan, pe zi ce trece, se definește drept un executiv cu „delegație”. Instalat la Palatul Victoria pentru a proteja interese de grup. Un grup numeric relativ restrâns, dar extrem de relevant din perspectiva veniturilor pe care le obține și le extrage zilnic din economia românească. În analiza de ieri, referindu-mă la cei patru arhangheli ai apocalipsei, i-am exemplificat fără să-i numesc pe liderii celor patru partide instalate la putere, dar, și mai important decât asta, m-am referit la principalele patru mecanisme prin care sunt extorcați românii. Astăzi îi vom numi pe protejații „sistemului”.

Banii cetățenilor de rând, sume aparent mici, luate de la fiecare cetățean incapabil să se apere altfel decât ieșind în stradă, sunt extrași de guvern prin mai multe mecanisme, dintre care patru mi se par relevante din perspectiva primului așa-zis set de măsuri de austeritate. Taxa pe valoare adăugată, luată instantaneu cu ocazia oricărei tranzacții, CASS, taxa suplimentară pe sănătate, pe care, de acum încolo, vrem, nu vrem, trebuie să o mai plătim toți încă o dată, inflația, care ne aduce în situația de a cumpăra mai puțin cu mai mulți bani și, în ceea ce privește milioanele de oameni care au muncit pentru această țară, înghețarea timp de trei ani nu numai a creșterii pensiilor, ci și a indexării acestora, situație în care este încălcată flagrant legislația țării. Cei instalați la putere mizează pe faptul că uriașa masă salarială supusă acestor măsuri, cărora, desigur, li se adaugă și altele, nu are nicio posibilitate practică de a reacționa și de a se opune. Acești oameni nu mai au nici măcar posibilitatea de a-i sancționa prin vot pe cei care le exploatează cu cinism ultimele resurse. Cei aflați la putere mizează inclusiv pe faptul că șefii marilor sindicate pot fi șantajați și împiedicați să acționeze, iar în absența acestui mecanism, cetățenii se comportă ca niște electroni liberi, care acționează dezordonat și, prin urmare, ineficient. Calculul pe care și-l fac este că guvernul nu mai poate fi răsturnat printr-o procedură democratică.

Cinismul nu se rezumă, evident, la cele schițate mai sus. Acțiunea cu adevărat cinică, operată de personajele instalate la Palatul Victoria, ca de altfel și la Cotroceni, reiese atunci când, într-o perioadă de criză cumplită, cum este cea traversată de România, se pune problema atragerii de venituri substanțiale la trezoreria statului din altă parte decât prin extragerea ultimelor resurse de care dispun cetățenii de rând. Adevărații bani ai statului român, care nu ajung în trezorerie, care nu se concretizează în venituri, sunt în altă parte. Ei sunt deținuți de așa-numiții mari contribuabili. Teoretic, cei mai mari contribuabili sunt societățile puternice, cu capital privat, care s-au format așa cum s-au format, unele legal, altele prin trafic de influență, altele pur și simplu prin preluarea în stil haiducesc a unor active ale statului și, în fine, unele deținute în mod mai mult sau mai puțin discret și operate de reprezentanți ai serviciilor secrete, mai mult sau mai puțin acoperiți. Întreg acest evantai de societăți comerciale, în linii mari, se sustrage de la plata dărilor către stat. Și, atenție, nu mă refer aici la problema arieratelor, o problemă și ea cât se poate de reală, generată de o puzderie de societăți de stat, parazitate de propriile consilii de administrație și de interesele care gravitează în jurul acestora și care raportează, an după an, unele chiar de decenii, pierderi care nu mai pot fi recuperate nici măcar prin vânzarea activelor. Acesta este un alt capitol căruia guvernul Bolojan nici măcar nu încearcă să-i găsească o altă rezolvare decât cea mai simplă, care constă în vânzarea pe nimic a tuturor activelor care mai pot fi vândute. În această analiză mă refer la cu totul altceva.

Mă refer la o zonă extrem de importantă a economiei României, din industrie, agricultură, energie și servicii, deținută de societăți străine, cu sediul real fiscal în altă parte, care realizează venituri uriașe, dar, prin inginerii fiscale deloc complicate, deloc sofisticate, raportează profit zero și, practic, an de an, își externalizează veniturile. Iar la trezoreria statului român nu mai ajunge nimic. În spatele acestor societăți prospere, dar care nu își împărtășesc prosperitatea cu statul gazdă, stau grupuri transnaționale de interese, apărate de câte ori este cazul de reprezentanți ai unor state partenere din Uniunea Europeană. Apărate de cine? Apărate, până la urmă, de cetățenii statului gazdă. În agricultură, de pildă, numai în ceea ce privește producția de cereale, în totalitate traderii semnificativi nu sunt români, ci străini, iar în ultimii 10-15 ani, invariabil, raportează profit zero sau chiar pierderi. Astfel încât nu plătesc niciun ban sub formă de impozit. Cum se explică faptul că, în condițiile în care, aparent, întreaga această activitate este ineficientă, un fel de operă de caritate, ea se extinde an de an, astfel încât, în prezent, nici nu mai știm cât la sută din suprafața terenurilor agricole le mai aparține românilor și cât la sută a trecut în proprietatea străinilor. Ceea ce se întâmplă în agricultură, oricât de grav este, reprezintă doar o mică parte din jaful la care este supusă România și care este acceptat cu ochii închiși de un guvern care anunță, în fapt, o curbă de sacrificiu suportată exclusiv de către cetățenii români.

Se vorbește de dimineață până seara despre fel de fel de pachete de măsuri, toate vizându-i pe simpli cetățeni. Nu l-ați auzit nici pe Bolojan, nu i-ați auzit nici pe partenerii acestuia din guvern sau din altă parte lansând un program de bun-simț prin care toate societățile cu activitate semnificativă, care până în prezent și-au externalizat profiturile, să fie obligate să renunțe la ingineriile fiscale și să cotizeze în țara în care realizează venituri. Iar mecanismul este extrem de simplu, nu l-am inventat eu, nu l-a inventat altcineva, el se practică cu succes în mai multe state ale Uniunii Europene: impozitarea acestor societăți cu 1-2% din cifra de afaceri. Cifra de afaceri nu poate fi ascunsă. Ea nu poate fi rezultatul unor inginerii fiscale, unor matrapazlâcuri. Iar impozitarea pe cifra de afaceri a tuturor acestor societăți poate aduce toți banii necesari în trezorerie, echilibrând balanța dintre venituri și cheltuieli.

Este adevărat că s-au făcut foarte multe abuzuri de tot felul, că aparatul bugetar este mult umflat, că există sinecuri de tot felul și că și acestea trebuie eradicate, dar mult mai adevărat este că soluția adevărată, eficientă și imediată este impozitarea pe cifra de afaceri. Despre această soluție, cei instalați la putere de cele patru partide și conduși de către cei patru arhangheli ai apocalipsei nu suflă o vorbă. Oare de ce?

Răspunsul, indiferent cât ar fi de cinic, trebuie dat. Pentru protejații „sistemului”, interni și externi, este infinit mai simplu să se războiască cu cetățenii de rând, dintre care circa jumătate sunt pensionari, decât cu protectorii marilor contribuabili, dintre care cei mai mulți sunt reprezentați de multinaționale. Și tocmai din acest motiv, ANAF este demonizat, după ce, în prealabil, a fost castrat.