SEMNIFICATIA LUMANARILOR. De ce se tine lumanarea atunci cand omul ISI DA DUHUL

Lumanarea este un simbol. Ea simbolizeaza lumina adevarului si sfinteniei, care este Iisus Hristos Dumnezeul nostru, si asemenea Lui trebuie sa fie si viata crestina. Lumanarea este simbolul vietii vesnice pe care ne-o dorim dupa moarte in lumina Dumnezeiasca, sau altfel spus este icoana luminii Domnului nostru Iisus Hristos.

Lumanarea este o jertfa adusa lui Dumnezeu si de aceea ea trebuie sa fie din ceara curata, scrie ortodoxia.md. Lumanarea de ceara curata este mai luminoasa si mai igienica pentru ca nu produce fum. Dupa imprejurarile in care este folosita in cult, lumanarea are diferite semnificatii. Lumanarea care se aprinde la citirea Evangheliei inseamna lumina adevarului evanghelic care a strabatut intunericul necredintei in care traiau popoarele dinainte de venirea lui Hristos.

Lumanarile sunt nelipsite de la marile slujbe-evenimente din viata omului: botez, cununie, moarte.

stirilebzi.ro

Preţuri exagerate în magazinele din Vama Veche. Atât poţi cumpăra de 50 de lei!

Stirile PROTV

Unde au putut să ascundă drogurile consumatorii de la festivalul din Mamaia. Comunicau prin emoji

Vezi si Descoperirea care ar putea schimba tot ce stii tu despre Patimile lui Iisus

La botez, lumanarile se aprind pentru luminarea sufletului celui botezat care vine de la intuneric la lumina si prin botez se face fiu al luminii lui Hristos.

La cununie, preotul aprinde cele doua lumanari mari pe care le tin nasii in spatele mirilor ce se logodesc si se cununa, ca ele sa lumineze calea vietii si ca incredintare ca isi vor tine legamantul de a fi uniti toata viata.

Vezi si Biserica NU vrea sa recunoasa ASTA! „Ar insemna SFARSITUL”!

La moarte, lumanarea este lumina care se pune in mana mortului, cand acesta isi da duhul, spre a-i fi calauza pe drumul de veci. Lumanarile se aprind si atunci cand credinciosul se impartaseste la Altar; el tine o lumanare in mana si dupa ce a primit Sfanta impartasanie, o pune in sfesnic. Prin aceasta credinciosul marturiseste ca este fiu al luminii lui Hristos.

Lumanarea si lumina in general

In cultul Vechiului Testament lumina este un prinos adus Domnului Dumnezeu. Preotul Aaron arde tamaie si aprinde in fiecare seara candelele in fata chivotului Legii Sfinte: „Cand va aprinde Aaron seara, candelele, iar va arde miresme. Aceasta tamaiere neintrerupta se va face pururea inaintea Domnului, din neam in neam” (Levitic 30:8).

Vezi si „Romani, paziti-va! TOTUL va deveni un SPITAL de NEBUNI”! Profetia

Insusi Dumnezeu porunceste sa arda lumina pe altarul sau: «Si a grait Domnul cu Moise si a zis: „Porunceste fiilor lui Israel sa-ti aduca untdelemn de masline, curat si limpede, pentru candele, ca sa arda sfesnicul necontenit”» (Levitic 24:1-2).

In vremea persecutiilor, spre a fi aparati, crestinii se strangeau la rugaciuni si slujbe in catacombe, pe care le luminau cu lumanari. Dupa ce s-a dat libertate Bisericii, incepand din secolul 4, lumanarile au contiunat a fi folosite, dar, de la rolul lor anterior de stricta necesitate, ele incep sa aiba acum si un caracter simbolic, fiind folosite atat la Sfanta Euharistie, cat si la slujbele funebre, la sarbatorile sfintilor, la cinstirea relicvelor sfinte s.a.m.d.

Lumina adusa ca prinos lui Dumnezeu este arderea lumanarii si untdelemnului din candela. Ele sunt aprinse de credinciosi si preot, ca parte constitutiva a cultului si ca expresie a unei necesitati religioase subiective. Aprinzand o lumanare in Sfanta Biserica, credinciosul se roaga lui Dumnezeu, ii multumeste pentru marea Lui bunatate si ocrotire si da expresie credintei lui in Dumnezeu. Ea este un mijloc de legatura intre om si Dumnezeu, este „punctul de trecere dintre cele doua lumi: divina si umana” (Berdiaev).

Lumina lumanarilor ca si mireasma tamaiei este o expresia credintei in viata viitoare si a legaturii cu cei morti. Aceasta credinta o ilustreaza poetul nostru George Cosbuc in poemul „Moartea lui Fulger”. Eroului mort i se pune in mainile stranse pe piept o lumanare aprinsa, fiindca, dupa datina, lumina ei ii va fi calauza in intunericul din imparatia lumii de dincolo.

Lumina este un simbol al bucuriei impartasirii din lumina divina: „Ca la Tine este izvorul vietii, intru lumina Ta vom vedea lumina” (Psalm35:2). Lumina este un atribut al divinitatii si totodata o conditie a vietii.

Mantuitorul este vestit de prooroci ca o lumina ce va risipi intunericul raului si al necredintei: „Poporul care locuia intru intuneric va vedea lumina mare si voi cei ce locuiati in latura umbrei mortii lumina va straluci peste voi”(Isaia 9:1); „Lumineaza-te, lumineaza-te, Ierusalime, ca vine lumina ta, si slava Domnului peste tine a rasarit” (Isaia 60:1). Mantuitorul insusi se numeste pe Sine lumina: „Eu, Lumina am venit in lume, ca tot cel ce crede in Mine sa nu ramana in intuneric” (Ioan 12:46).

Lumanarile sunt asezate in sfesnice. Acestea au unul sau mai multe brate, fiecare cu simbolismul lor. Sfesnicul cu un brat ce poarta o lumina mare (primikirion) simbolizeaza unitatea Sfintei Treimi. Sfesnicul cu doua brate (dikirion) semnifica prin cele doua lumanari, cele doua naturi ale lui Hristos (om adevarat si Dumnezeu adevarat).

Sfesnicul cu trei lumanari (trikirion) este simbolul Sfintei Treimi. Sfesnicele cu sapte lumanari inchipuie cele sapte daruri ale Duhului Sfant. Sfesnicul cu douasprezece lumanari inchipuie ceata celor doisprezece Sfinti Apostoli. Piciorul sfesnicului este si el un simbol. Unele au forma unei coloane, simbolizand stalpul de foc care i-a condus pe evrei atunci cand au fugit din Egipt. Altele au forma rugului celui nears in foc, in care Dumnezeu s-a aratat lui Moise.

Sfantul Simeon al Tesalonicului arata semnificatia luminilor din Sfanta Biserica comparandu-le cu stelele, iar despre policandrul cel mare din mijlocul Bisericii, in forma de cerc cu lumini, spune ca inchipuie „taria cerului si planetele”. in timpul sfintelor slujbe si la Sfanta Liturghie se aprind sfestnice.

La Proscomidiar se aprind Sfesnice cu o lumanare. Pe Sfanta Masa se asaza doua sau trei sfesnice cu una sau mai multe lumanari. In dreptul icoanelor imparatesti, pe soleie, stau sfesnicele mari imparatesti in care ard una sau mai multe lumanari, in timpul Liturghiei.

De ce mergem cu lumanarea aprinsa cand ne impartasim

„Domnul este luminarea mea si mantuirea mea…” (Psalm26). Lumanarea aprinsa exprima credinta neabatuta in Hristos a crestinului care se impartaseste. Cat este de adevarata flacara care arde real! inainte era rece acum arde, este ceva ce nu exista inainte si acum s-a infiintat. Flacara lumanarii reprezinta chipul inimii noastre care se aprinde, iarasi si iarasi, prin Sfanta impartasanie.

Trebuie sa intelegem ca este nevoie sa tinem lumanarea, vie, ca jertfa a unui angajament, acela ca il vom urma pe Hristos, intocmai cum L-a urmat El pe Tatal. Cand aprindem lumanarea exprimam faptul ca ne ducem sa ne intalnim cu ceva real, ceva ce n-a mai fost pana in clipa de fata si acum vrem sa fie. Vrem ca inima noastra sa fie o ardere luminoasa.

Daca ne impartasim mergem cu lumanarea aprinsa, pentru a arata ca inimile noastre trebuie sa fie ca focul. Cand punem mana pe lumanarea aprinsa ne arde. Asa se intampla si cu inima noastra: in ea lucreaza tainic Hristos cu duhul dragostei lui.

Rostul lumanarii este sa arda… rostul omului este sa se roage…

Toata lumea stie cum arata o lumanare. E subtire, firava, inaltuta cu trupul de ceara. Rostul lumanarii este sa arda si sa lumineze. De aceea cel mai important lucru pentru o lumanare este ca ea sa fie aprinsa. Sufletul omului este asemanator unei lumanari. Lumina lui este rugaciunea. Sufletul care se roaga este ca o lumanare aprinsa.

O lumanare stinsa este o lumanare moarta. Ea nu arde pentru ca trebuie sa arda, nu arde din obligatie, ci pentru ca altfel nu are viata. Un suflet care nu se roaga este ca o lumanare stinsa. Este un suflet fara viata. Ca sa traiasca trebuie sa arda, precum lumanarea. Sufletul nu poate sa fie viu decat rugandu-se. La acest lucru se refera versetul biblic: „Stiu faptele tale, ca ai nume, ca traiesti, dar esti mort” (Apocalipsa 3:1). El nu se roaga pentru ca asa trebuie, nu socoteste rugaciunea ca pe o corvoada, ca pe o datorie apasatoare. El se roaga pentru ca altfel mi poate trai.

Lumanarea lumineaza in tacere, fara sa faca zgomot, fara sa atraga atentia. Cu cat lumineaza mai mult, cu atat se micsoreaza mai mult pe sine. Nu se inalta ci se face tot mai mica. La fel, cel care se roaga o face in taina si in smerenie. Cu cat faptele lui sunt mai de cinste cu atat se smereste mai mult. Cu cat se apropie de Dumnezeu prin rugaciune, cu atat se vede pe sine tot mai mic si mai neinsemnat.

O lumanare aprinsa raspandeste caldura si lumina in jurul ei. Ea nu arde pentru sine, ci intotdeauna si pentru ceilalti. Din flacara ei se pot aprinde si alte lumanari, fara ca lumina ei sa se imputineze. Ba chiar in acel loc se face mai multa lumina. La fel se intampla si cu cel care se roaga, si care se roaga si pentru cei apropiati, nu doar pentru sine.

Sfintii Parinti se rugau pentru toti oamenii, pentru mantuirea intregii lumi. Lumina sufletului celui care se roaga indeamna tainic si alte suflete la rugaciune. Cand mai multe suflete se aprind laolalta, in acel loc lumina nu se risipeste, ci se inmulteste. intotdeauna o lumanare moare arzand dupa ce si-a topit tot trupul si si-a inaltat flacara la cer. Asemenea si pe oameni, sfarsitul vietii ar trebui sa-i gaseasca in rugaciune.

Cea mai frumoasa moarte este moartea unei lumanari. Ea moare dupa ce a topit In sine tot ce a fost pamantesc si a devenit in Intregime lumina. Ce minunat ar fi sa Invatam sa murim ca o lumanare.

Lumanarea ne insoteste pretutindeni, fiind aproape de noi in cele mai importante clipe din viata: la Botez, de ziua noastra, cand ne impartasim, la Sfintele Pasti, la nunta, la inmormantare, lumanarea este nelipsita. Parca ar vrea sa ne spuna: „Nu uitati de rugaciune!”