Stat totalitar? Adică discreționar?

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Ce aflăm astăzi, 21 octombrie 2026? DIICOT a anunțat efectuarea unor percheziții într-un dosar privind presupuse operațiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice și o presupusă tentativă de alterare a datelor informatice ori de perturbare a sistemelor folosite de organele judiciare. Potrivit procurorilor, un bărbat ar fi verificat vila din Mogoșoaia a lui Călin Georgescu pentru a identifica mijloacele tehnice de înregistrare audio-video folosite de anchetatori. Surse judiciare citate de AGERPRES îl identifică pe Georgescu drept suspectul menționat în comunicat. Procurorii afirmă că persoanele implicate cunoșteau existența măsurilor de supraveghere și că rezultatul urmărit nu s-a produs.

Să ne înțelegem: acuzațiile procurorilor trebuie cercetate. Dar tocmai pentru că vorbim despre o anchetă penală, nu putem confunda suspiciunea cu vinovăția și nici autoritatea statului cu dreptul nelimitat de a face orice. Are un om dreptul să știe ce se întâmplă în propria casă? Dreptul la viață privată și inviolabilitatea domiciliului nu dispar pentru că o persoană este suspectată, anchetată sau controversată politic. Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și legislația procesual penală protejează aceste drepturi, admițând însă restrângeri în condițiile legii.

Articolele 138–140 din Codul de procedură penală permit supravegherea tehnică în anumite cauze, cu respectarea condițiilor legale și, de regulă, în baza unui mandat emis de judecător. Pătrunderea într-un spațiu privat pentru instalarea sau activarea aparaturii trebuie, la rândul ei, autorizată în condițiile prevăzute de lege. Prin urmare, da, autoritățile pot instala microfoane fără știrea ocupantului. Dar nu pentru că statul ar fi proprietarul absolut al intimității cetățeanului, ci pentru că legea permite măsuri excepționale, supuse unor limite și unor garanții.

Și atunci, unde începe arbitrariul? Începe acolo unde controlul legal devine formal, unde necesitatea măsurii nu mai poate fi justificată, unde proporționalitatea este ignorată sau unde cetățeanul nu mai are o cale efectivă de a contesta un eventual abuz. În același timp, dreptul la intimitate nu constituie un cec în alb pentru distrugerea, alterarea ori perturbarea dispozitivelor folosite legal de anchetatori. Dacă asemenea fapte sunt dovedite și întrunesc elementele unei infracțiuni, ele pot atrage răspundere penală. Dar nici simpla căutare a unui dispozitiv și nici acuzația procurorilor nu trebuie transformate automat într-o condamnare publică. Există o diferență fundamentală între a verifica dacă statul respectă legea și a sabota o anchetă. Stabilirea acestei diferențe aparține probelor, legii și instanței, nu verdictului dat în avans la televizor sau pe rețelele sociale.

Un stat nu devine totalitar doar pentru că folosește supravegherea tehnică într-o anchetă. Devine însă periculos pentru libertățile cetățenilor dacă supravegherea scapă controlului, dacă justificările nu pot fi verificate și dacă dreptul la apărare devine o formalitate. La fel de periculos ar fi să pretindem că orice persoană anchetată poate dezactiva după bunul plac mijloacele de supraveghere autorizate de justiție. În cazul Georgescu, întrebările esențiale sunt concrete: ce măsuri au fost autorizate, pentru ce perioadă, în ce condiții a fost permis accesul în locuință și ce anume ar fi încercat suspecții să modifice sau să perturbe? Răspunsurile trebuie să rezulte din dosar și din procedurile judiciare aplicabile, nu din presupuneri.

Într-o democrație, statul are dreptul să investigheze infracțiuni. Cetățeanul are dreptul să-și protejeze intimitatea și să conteste abuzurile. Niciunul dintre aceste drepturi nu îl anulează pe celălalt. Testul real al statului de drept nu este dacă autoritățile pot supraveghea în secret, ci dacă pot demonstra că au făcut-o legal și dacă există mecanisme efective pentru sancționarea abuzului.