Tranziția verde și digitală în agricultura Regiunii de Nord-Est: Între imperative globale, realități rurale și pragmatismul bunului simț

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Tranziția verde și digitală nu mai reprezintă doar o temă de cabinet sau o fițuică birocratică venită de la Bruxelles, ci un tăvălug legislativ și ideologic care a intrat direct în brazda agriculturii românești. Privită de la celălalt capăt al Europei, tranziția sună a idilă ecologică; privită însă din mijlocul fermelor și al satelor din Regiunea de Nord-Est, ea se izbește de zidul gros al realităților economice, administrative și umane.

A vorbi despre agricultură astăzi înseamnă a pune pe masă o ecuație extrem de complicată, în care securitatea alimentară a unui popor riscă să fie sacrificată pe altarul unui ecologism de vitrină, în timp ce digitalizarea mult trambitata rămâne blocată între hârtii prăfuite și lipsa semnalului GSM.

I. Politica verde: Între dogmă ecologică, dublu standard și realitatea din fermă

Nu putem discuta despre pactul verde fără a ne uita la cifre și fără a da la o parte perdelele de fum ale sensibilității excesive întreținute de diverse ONG-uri cu agende de grup.

1. Realitatea globală a emisiilor de CO2 și ipocrizia industrială

Dacă ne raportăm la emisiile globale de dioxid de carbon, cota Europei este de aproximativ 7% până la 8% din totalul emisiilor mondiale. Prin comparație, giganții industriali ai planetei – China (responsabilă de peste 30%), Statele Unite (aproximativ 13–14%), India sau America de Sud – își văd de propriile interese economice fără a adopta aceleași măsuri de autostrangulare economică.

Suntem, fără ocolișuri, meschini. Am mutat industriile generatoare de CO2 în țări emergente și în China, ne-am spălat pe mâini de poluarea directă, iar acum ne mirăm că ne trezim cu reversul medaliei – cel mai bun exemplu fiind blocajul dramatic din sectorul auto european care poate fi extrapolat la intregul sector economic european.

2. Iluzia „verde” a mașinilor electrice și paradoxul energetic

Luăm drept dogmă absolută mobilitatea electrică, deși la nivel global bateriile actuale nu sunt fezabile economic și nici ecologice pe întregul lor ciclu de viață.

• Curentul electric cu care încărcăm aceste mașini este produs, în bună măsură, prin arderea cărbunelui și a gazului metan. Cum adică suntem „verzi”?
• Ne-a întrebat cineva ce se va întâmpla peste 5 sau 10 ani cu acele milioane de tone de baterii epuizate? Care vor fi costurile reciclării, ce amprentă de mediu vor lăsa și din ce metale rare, extrase prin procese profund energofage și poluante, sunt ele alcătuite? Metale rare care conduc inevitabil în prima instanta la războaie economice.

3. Rătăcirile energetice din mediul rural

Să privim spre o altă contradicție românească. În loc să încurajăm producția de energie electrică descentralizată, curată și ușor de controlat la nivel local, împânzim dealurile și munții României cu mii de kilometri de conducte din plastic pentru a aduce gaz metan până la ultima casă de la la țară.

• Rezultatul? Mii de puncte de poluare dispersată, cu potențial exploziv, în condițiile în care rețeaua electrică există deja până la ultima gospodărie.
• În zonele noastre friguroase, curentul electric nu îngheață în comparație cu supapele, robinetii și centralele pe gaz. De ce nu stimulăm consumul și producția de energie electrică curată acolo unde există deja infrastructură?

4. Zootehnia pusă la stâlpul infamiei și importul de ipocrizie

Să introduci zootehnia – adică hrana de bază a unei națiuni – în rândul industriilor poluatoare majore este o eroare gravă de judecată. Oare securitatea alimentară a unui popor nu este mai importantă decât un indicator de pe hârtie care „dă bine pe sticlă”? Ce urmează, să le punem contoare și țevi de eșapament vacilor?

În timp ce ne batem în piept cu măsuri „verzi” draconice în interiorul UE, importăm în masă șrot de soia modificată genetic din America Latină, dar le interzicem propriilor fermieri să producă eficient. Aceasta nu mai este ecologie; este un suicid economic mascat sub preșul bunei-credințe.

5. Extremismul ecologic vs. bunul simț rural

Nu în ultimul rând, asistăm la un fenomen straniu: oameni fără o pregătire de bază în ecologie sau zootehnie vin să ne dicteze cum să trăim, transformând habitatele naturale în poteci de promenadă, ca la grădina zoologică. Să te plimbi prin pădure este minunat, dar ce-ar fi ca toată lumea să se plimbe prin dormitorul dumneavoastră când vă odihniți sau faceți dragoste? Fauna salbatică are nevoie de liniște și spațiu vital, nu de selfie-uri și aglomerație turistică necontrolată.

Extremismul ecologic este la fel de dăunător pentru societate pe cât a fost extremismul industrial din primele valuri ale revoluției. Să nu uităm că datorită dezvoltării industriale am ajuns totuși la o societate liberă, cu drepturi și cu un nivel de trai ridicat în lumea occidentală (lăsând la o parte influențele lugubre ale vecinului de la Est). Dar de la un mediu curat și respectat până la utopii birocratice este o distanță uriașă.

II. Tranziția digitală în agricultura din Nord-Est: Excelentă, dar… lipsește cu desăvârșire

Dacă la capitolul verde suferim de exces de zel normativ, la capitolul digitalizare suferim de absența acută a coerenței. Factorii care blochează acest salt tehnologic în regiunea noastră pot fi împărțiți în trei mari categorii: instituționali, umani și geografici.

1. Blocajele instituționale: „Câte bordeie, atâtea obiceiuri”

La români, vechea zicală se aplică perfect în administrație. Avem zece instituții cu atribuții în agricultură și, culmea!, zece tipuri de software diferite, care nu se interconectează și nu pot face schimb de date în timp real.

• Deși vorbim de protocoale de interoperabilitate încă din perioada 2007–2008, funcționarii instituțiilor statului continuă și astăzi să se plimbe cu stick-ul USB dintr-o clădire în alta.
• Un exemplu elocvent este Registrul Agricol Electronic. Legea a fost dată în 2010, cu termen de implementare prelungit succesiv până în 2020, dar nici astăzi nu avem o implementare unitară la nivel național. Fiecare Unitate Administrativ-Teritorială (UAT) folosește o aplicație proprie, incompatibilă cu a vecinilor. O birocrație digitalizată pe bucăți rămâne tot birocrație, doar că mai costisitoare.

2. Factorul uman: Între efervescența urbană și inerția rurală

Dacă în marile orașe informatizarea merge cu viteza fulgerului – susținută de o generație tânără și de un mediu privat dinamic –, în mediul rural și în orașele mici tablourile arată cu totul altfel.

• Pe de o parte, avem o populație rurală îmbătrânită, lovită de o firească rezistență și inerție la noutate.
• Pe de altă parte, chiar și în rândul celor care gestionează sistemele din partea statului există frecvent o teamă de asumare a digitalizării totale, pentru că transparența înseamnă automat pierderea controlului discreționar asupra hârtiei.

3. Factorul geografic: Harta digitală versus prăpastia din teren

Nu putem vorbi de agricultură de precizie sau de platforme online acolo unde semnalul GSM este o amintire sau unde internetul fix sau mobil funcționează cu intermitențe. În numeroase comune izolate din Regiunea de Nord-Est, utilajele agricole moderne (tractoare ghidate prin GPS, senzori de sol, drone de monitorizare) sunt doar piese de muzeu nefolosite, pentru că o bandă de internet stabilă sau o acoperire satelitară locală accesibilă lipsesc cu desăvârșire.

III. Educația și formarea continuă: Soluția care a funcționat odată

Orice discuție serioasă despre viitorul agriculturii noastre se poticnește în cele din urmă de educație.

Nu vom reuși nicio tranziție – nici verde, nici digitală – fără o reasezare a sistemului de învățământ agricol. Soluția nu este nicidecum o invenție modernă, ci preluarea lucrurilor bune care s-au realizat deja în perioada interbelică, atunci când liceele agricole și universitățile funcționau ca adevărați poli de educație, cultură rurală și de formare continuă a adulților prin programe coerente, aplicate pe nevoile comunității.

Dacă școala agricolă nu scoate pe poartă oameni capabili să citească o hartă de sol, să înțeleagă un bilanț contabil de fermă și să opereze un terminal digital, în timp ce își respectă pământul și tradiția, vom continua să importăm tehnologie și să exportăm materie primă, rămânând simpli spectatori la masa bogaților Europei.

Ce direcție credeți că ar trebui să aibă următoarea reformă administrativă din județul Iași pentru a reduce această prăpastie digitală din satele noastre? Ca să dau un răspuns, reforma administrativă nu înseamna neaparat comasare, desființare, dați oameni afară pe repede înainte sa dăm bine la televizor. Înseamnă educație, știință, analize și execuție. Cum un croitor măsoară de 10 ori și taie odată așa trebuie făcut și aici.  Dar ……… nu ne mai miră nimic datorită politicii de Bahlui la nivel local și de Dâmbovița la nivel central.