Ce etnie are Theo Rose. Dezvăluirea i-a uimit pe fani

Theo Rose e genul de artist care nu se ascunde după replici lustruite. În timp ce scena, proiectele și viața de familie îi țin agenda plină, ea continuă să rămână directă în felul în care vorbește despre cine este și cum s-a format. Tocmai de aceea, atunci când a apărut o discuție despre „origine” și identitate, atenția s-a mutat instant pe nuanțe: ce e spus, ce e înțeles și ce rămâne între rânduri.

Într-un dialog relaxat, dar cu întrebări care împing conversația în zone personale, Theo Rose nu s-a grăbit să livreze o etichetă. A lăsat întâi să se vadă traseul: locurile, oamenii, atmosfera și felul în care un colectiv te poate modela mai puternic decât orice poveste „de acasă”. Detaliul care dă greutate momentului e că nu vorbim despre o declarație aruncată la întâmplare, ci despre una rostită în context, cu autoironie și cu o sinceritate care, pentru unii, poate fi incomodă.

Ce a declanșat discuția

Schimbul de replici pornește de la o observație formulată ca o provocare, care o pune pe Theo Rose în postura de a explica o transformare de limbaj, de gesturi și de energie. Întrebarea nu vizează un document, ci un fel de a fi: ce s-a întâmplat între copilărie și adolescență, între „cine erai” și „cine ai devenit” în contact cu o anumită lume.

În mijlocul acestui ping-pong verbal, Theo Rose mută accentul de pe biografie pe experiență: o perioadă în care a fost înconjurată de colegi extrem de talentați, unde apartenența era simțită în felul în care se făcea muzică, în felul în care se învăța și în felul în care erai primit. Când povestește, nu caută să impresioneze, ci să redea atmosfera – iar asta face ca tensiunea curiozității să crească.

Anii de la Lipatti și „regulile” nevăzute

Theo Rose a urmat Colegiul Național de Arte „Dinu Lipatti”, iar acolo, spune ea, a întâlnit un mediu în care muzica se învăța pe bune, în fiecare pauză, în fiecare repetiție, în fiecare schimb de priviri. Nu era doar despre ore, ci despre anturaj, despre a prinde instincte și reflexe care nu se predau din manual.

În povestea ei, prieteniile din liceu au avut un rol central. Theo Rose descrie colegi care nu doar că erau foarte buni, dar aveau și o generozitate care te făcea să te simți „luat în echipă”. Iar când ești tânăr și vrei să aparții, un astfel de grup îți schimbă repede vocea, glumele, ritmul interior. Chiar și felul în care spui „noi” începe să sune altfel.

Dincolo de glumă, apare și un adevăr simplu: mediul te conturează, iar uneori te trezești că ai preluat o identitate culturală ca pe o haină care ți se potrivește, fără să fi plănuit asta. În dialog, Theo Rose recunoaște că „tranziția” a fost legată de anii de liceu, de activități și de timpul petrecut împreună, ca un proces care s-a construit în timp, nu într-o singură zi.

Apoi vine replica spusă cu umor, dar care schimbă imediat greutatea discuției. Întrebată despre această transformare, Theo Rose răspunde:

„M-am operat. Am făcut schimbare de sânge, transfuzie.”

Iar când descrie ce a rămas cu adevărat în ea din acei ani, spune:

„N-am ieșit cu fuste, dar sufletul era țigan.”