Cum a fost fondat Principatul (Imperiul Roman)

In istoria Imperiului Roman, Principatul este, conform derivatiei sale etimologice din cuvantul latin princeps, insemnand sef sau primul, regimul politic dominat de catre un astfel de sef de stat sau guvern. Titlul, in complet princeps senatus / princeps civitatis, a fost adoptat initial de catre Octavian (27 i.Hr. – 14 d.Hr.), primul imparat Roman, care a ales, precum dictatorul pe viata asasinat, Iulius Cezar, care refuzase in mod formal coroana – sa nu (re)introduca o monarhie legala, ci sa formeze stabilitatea politica necesara cu disperare dupa epuizantele razboaie civile de catre un regim de facto intru scheletul constitutional al republicii, care fusese separat precis ca o alternativa la odiosul regat precedent. Desi pretentiile dinastice au aparut inca de la start, aceasta a ramas constitutional de neimaginat.

Deseori, intr-un sens mai limitat si precis cronologic, termenul este aplicat specific asupra primeia dintre cele doua faze guvernului imperial din vechiul Imperiu Roman, anterior caderii sale in vest (caderea Romei), in 476, lasand Imperiul Bizantin singurul mostenitor.

Vezi si De ce a cazut Imperiul Roman?

Sub acest Principat stricto sensu, realitatea politica a domniei autocratice de catre imparat era inca mascata cu scrupulozitate de catre forme si conventii de domnii oligarhice pe cont propriu mostenite din perioada politica a neincoronatei Republicii romane (509 i.Hr.-27 i.Hr.) sub motoul SPQR.

Vezi si Dacia si Imperiul Roman

Aceasta prima faza avea sa fie folosita de catre, sau mai degraba sa implice, asa-numitul Dominat, in care imparatul devenea stilizat dominus (stapan), cetatenii sai, cei cu care constitutional impartea suveranitatea sa, devenind supusii sai, semanand oarecum cu traditia orientala dintru elenism.

Acest proces este adesea vazut c-ar fi inceput cu imparatul Domitian, cand tipuri orientale de domnie precum dominus (Lord, Stapan) au devenit curente (desi nu legale), dar nu se putea prin definitie clarificarea punctului de turnura constitutionale, deci aceasta apreciatie ramane subiectiva, realitatea este dezvoltare graduata.

Dupa Criza secolului III aproape ca s-a ajuns la colapsul politic al Imperiului, imparatul Diocletian a inlocuit principatul de o persoana cu tetrarhia, in care pretextul ramas vechii forme republicane era in majoritate inlaturat, stilul princeps nemaifiind folosit acum, precum si unitatea teritoriala a imperiului.