Curba de sacrificiu

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Generația copiilor și nepoților noștri, dar chiar și generația mea, cu toții suntem tentați să facem comparația cea mai la îndemână. Să comparăm criza economică, care ne aruncă în recesiune, cu cees ce s-a întâmplat în plan financiar, economic, social și politic sub mandatul lui Traian Băsescu. Atunci când un tsunami declanșat în Statele Unite, în unele dintre cele mai importante instituții financiare, a reverberat și în România. Iar Traian Băsescu, total inspirat, total nepriceput, a luat măsurile pe care le-a luat. Prin sacrificarea populației. Dar lucrurile nu stau așa. Ne confruntăm cu o cu totul și cu totul altă criză.

O criză pe care nimeni din generațiile noastre nu a avut neșansa de a o resimți din plin. O criză profundă, generată prin acumulări negative succesive, și care obligă autoritățile, pentru ca statul să supraviețuiască și să nu dea faliment, să aplice măsuri de-a dreptul dramatice, pe care istoria le-a definit drept curbe de sacrificiu. În toată istoria României nu a mai existat decât o curbă de sacrificiu în secolul trecut, iar cea care este declanșată acum este a doua și prima din acest secol. Prin ce se caracterizează?

Ca și în anii de tristă amintire 2008–2010, confruntată cu o criză profundă și sub amenințarea aducerii României în stare de incapacitate de plată, adică de junk, adică de faliment, autoritățile sunt obligate să recurgă la măsuri extreme. Cele mai grele măsuri extreme, care pot genera și presiuni uriașe în plan național și complicații severe în plan internațional, vizează taxarea corespunzătoare a marilor contribuabili, distrugerea mecanismelor prin care aceștia își ascund veniturile și le exportă, rezolvarea marii probleme a arieratelor din economia de stat și amputarea de la rădăcină a tuturor sinecurilor de partid și de stat din plan central și local. În paralel cu aceste operațiuni de terapie de șoc, și aparatul bugetar trebuie readus la proporțiile cuvenite. În linii mari, acesta este tratamentul, mai dificil, pentru eradicarea uriașului decalaj între venituri și cheltuieli. Dar care este soluția simplă?

Soluția simplă, la îndemâna oricăror guvernanți impotenți, este exact ceea ce, în mod tranșant, a afirmat Dragoș Anastasiu, singurul vicepremier din istorie care nu reprezintă un partid, ci doar marele capital. Acesta ne-a spus zilele trecute faptul că rețeta aplicabilă unei crize de acest fel este ca statul să facă în așa fel încât să încaseze câte puțin de la cei mai mulți. Aparent, este simplu. Și asta și urmează să ni se întâmple. În realitate, o asemenea formulă generează tensiuni sociale, provocate de tensiuni existențiale, și care vor degenera în grave tensiuni politice. A doua afirmație a aceluiași domn este la fel de șocantă și deosebit de relevantă pentru modul în care operează noul executiv, alcătuit din patru partide. La fel de tranșant, domnia sa a spus că, în urma măsurilor care se iau în aceste zile, efectele care urmează să se producă în următorii patru ani sunt imposibil de prognozat. Ceea ce înseamnă, oameni buni, că avem în fruntea țării un executiv care merge spre viitor legat la ochi și care este imposibil să elaboreze un plan clar, cu obiective precise, previzibile, care să poată fi urmărite pas cu pas în viitoarea perioadă.

La ce conduce această situație pe care am schițat-o mai sus și în ce constă în mod concret curba de sacrificiu? La aceste două întrebări voi încerca să răspund în analiza de mâine