De la ridicol în sus

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Din  epoca lui Ion Luca Caragiale, în perioada interbelică, parcă nu s-a schimbat nimic esențial în felul în care ne raportăm la politică, la putere și, mai ales, la responsabilitate. Suntem după mai bine de 30 de ani de democrație și ajungem, cu o luciditate amară, la concluzia că partidele politice nu mai au doctrine, nu mai au identitate, nu mai au direcții clare – au doar interese. Interese de grup, interese de moment, interese personale.

Am ajuns să numărăm funcții și poziții ca în schițele lui Caragiale: două la primărie, două la prefectură, două pentru partid, două pentru „ai noștri”. Într-un asemenea sistem, meritul dispare, competența devine irelevantă, iar interesul public este ultimul pe listă.

Din anul 2020 încoace, confuzia ideologică a devenit totală. Nu mai știm cine este de stânga, cine este de dreapta, cine este de centru. Toți sunt, de fapt, în același punct: la guvernare, când se poate, și în opoziție doar declarativ. Nu mai există timp pentru politică adevărată, pentru construcție, pentru strategie de țară pe termen lung. Nu mai există răbdare pentru gândire profundă. Totul este improvizație.

În fiecare ciclu politic asistăm la același spectacol: cei care vin la putere dau vina pe cei de dinainte. Nimic nou. Numai că, de multe ori, uită să spună că și ei au fost parte din acele guverne. Uită că au participat la aceleași decizii pe care acum le critică. Este un cerc vicios al ipocriziei instituționalizate.

Cea mai simplă metodă de guvernare pare să fie tăierea. Tai bugete, tai salarii, tai investiții. Rupi, restricționezi, limitezi. Este ușor. Este rapid. Dă bine în statistici pe termen scurt. Dar să construiești? Să gândești pe termen mediu și lung? Să creezi politici sustenabile? Asta este dificil. Și, din păcate, rar întâlnit.

Dar ce să ne mai mire, atâta timp cât vedem miniștri fără o formare solidă, fără repere academice autentice? Miniștri care își finalizează studiile târziu și care, dacă sunt întrebați, nu pot numi nici măcar profesorii care i-au format. Oricine a trecut cu adevărat printr-o facultate știe că nu uiți profesorii, nu uiți examenele, nu uiți nopțile nedormite, nu uiți efortul. Acelea sunt „furcile caudine” ale formării – bacalaureatul, licența, disertația, doctoratul. Sunt etape care te disciplinează, te modelează, te responsabilizează.

Fără aceste etape, fără această construcție interioară, cum putem avea pretenția ca cei care ne conduc să ia decizii mature? Cum să ne mirăm că suntem unde suntem?

Recunosc: sunt frustrat. Nu este o figură de stil, este o stare reală. Pentru că văd cum, de fiecare dată, se repetă aceleași greșeli. Se taie, se distruge, se reconfigurează haotic, iar după un an sau chiar mai puțin ne întoarcem exact de unde am plecat. Se vorbește despre reducerea deficitului bugetar, dar nu se spune că, în același timp, s-a încetinit economia.

Sunt zootehnist de profesie. Am studiat economie agrară, management, marketing – nu foarte mult, dar suficient cât să înțeleg un lucru fundamental: dezvoltarea nu începe cu tăierea. Niciun manual serios nu spune că prima măsură este reducerea brutală a cheltuielilor fără o strategie coerentă de creștere.

Astăzi, societatea este împărțită în două categorii evidente: o minoritate foarte bogată și o majoritate care se zbate. Nu folosesc termeni mai duri, dar realitatea este clară. În acest context, ne mirăm că electoratul migrează spre extremism? Este o consecință logică. Atunci când nu oferi alternative, oamenii caută soluții radicale.

Puterea de cumpărare scade. Inflația, cumulată din 2019 până astăzi, a erodat veniturile. La aceasta se adaugă diverse tăieri și măsuri restrictive. Și, în același timp, se cere performanță, se cere loialitate, se cere responsabilitate de la cetățeanul de rând. De unde?

Cei care decid au, de cele mai multe ori, resursele necesare pentru a nu simți aceste presiuni. Își permit să experimenteze pe seama altora. Dar dacă ar trăi două zile din salariul unui bugetar obișnuit sau din venitul unui jurnalist, probabil că discursul s-ar schimba radical.

S-a creat, în timp, o ură artificială între diferite categorii sociale. Între „cei de la stat” și „cei din privat”, între „leneși” și „productivi”. Dar nimeni nu se uită la adevărata problemă: structurile centrale, agențiile suprapuse, birocrația excesivă. Agenții peste agenții, fără eficiență reală.

În schimb, povara cade tot pe omul de rând. Există o vorbă românească simplă și profundă: „Peștele de la cap se împute și de la coadă se curăță.” Din păcate, noi am inversat sensul. Curățăm doar coada.

De aceea, mă adresez celor care, vremelnic, ocupă funcții de conducere: încercați să vă puneți în locul cetățeanului obișnuit înainte de a lua o decizie. Nu este un exercițiu complicat, dar este esențial.

În spațiul public, spectacolul continuă. Deschizi televizorul și vezi o avalanșă de declarații, de atitudini dure, de oameni care vorbesc continuu fără să spună, de fapt, nimic. Mai nou, apar și „specialiști” importați, oameni care nu au lucrat o zi în România, dar care devin brusc consilieri și formatori de opinie.

Vedem influențe externe, finanțări obscure, ONG-uri cu agende greu de înțeles care ajung să influențeze politici esențiale, inclusiv în agricultură. Ce să ne mai mire?

Ajungem să taxăm tot: carbon, consum, existență. Aproape că nu mai lipsește decât taxa pe aer. Și totuși, ni se spune că mergem înainte, că avem „luminița de la capătul tunelului”. Am mai auzit asta. În anii ’90, ni s-au promis mii de specialiști și reforme spectaculoase. Știm cu toții unde am ajuns atunci.

Memoria colectivă pare scurtă. Atât pentru electorat, cât și pentru cei aflați la conducere.Nu contest necesitatea alinierii la standardele Uniunii Europene. Este firesc. Dar Uniunea Europeană nu cere tăieri arbitrare. Nu cere sacrificarea nivelului de trai. Cere echilibru, eficiență, responsabilitate. Dacă noi alegem doar varianta simplă – tăierea – atunci problema nu este la Bruxelles, ci la noi.

Un exemplu concret: priviți anumite orașe care arată impecabil în centru. Fațade renovate, piețe moderne, imagine europeană. Dar mergeți în spate, în cartiere, și veți vedea realitatea. Este aceeași vorbă: „în față vopsit gardul, în spate leopardul.”

Nu pretind că dețin adevărul absolut. Dar observ, analizez și, ca mulți alții, resimt efectele acestor politici. Și mă revolt atunci când ni se spune că vina este a cetățeanului.

Nu, vina nu este a celui care muncește. Nu este a celui care plătește taxe. Nu este a celui care încearcă să supraviețuiască decent.

De ce nu vorbim despre decizii greșite majore? Despre contracte păguboase? Despre achiziții exagerate, precum cele din perioada pandemiei? Despre sume uriașe plătite fără justificare clară? Unde este responsabilitatea?

De ce nu răspunde nimeni? De ce aceste subiecte dispar? De ce rămân doar în rapoarte uitate?

Dacă cei care au luat decizii greșite ar răspunde financiar și legal, poate că apetitul pentru funcții publice ar fi mai temperat. Poate că am avea mai puține „experimente” pe banii publici.

În concluzie, nu fac decât să spun ceea ce mulți gândesc: modelul actual nu mai funcționează. Nu mai poate continua așa.

Și atunci, revenim la început: Caragiale nu a plecat nicăieri. Este încă printre noi. Doar că, astăzi, nu mai râdem la fel de ușor.