România a pierdut una dintre vocile rafinate ale culturii sale. Criticul de artă și arhitectul Andrei Doicescu, fiul celebrului arhitect Octav Doicescu, s-a stins din viață, lăsând în urmă o moștenire intelectuală discretă, dar profundă, așa cum i-a fost și felul.
Andrei Doicescu, fiul marelui arhitect Octav Doicescu, a murit
Anunțul morții sale a fost făcut de scriitorul și jurnalistul cultural Florin Toma, unul dintre prietenii apropiați ai lui Andrei Doicescu. Mesajul acestuia, postat pe rețelele de socializare, este o mărturie tulburătoare despre personalitatea și profunzimea celui care a trăit în tăcere, dar a dăruit neobosit lumină culturală celor din jur.
„De astăzi, domnul Andrei O. Doicescu, fiul marelui arhitect al României, Octav Doicescu, nu mai e. Omul de cultură, criticul de artă, arhitectul și prietenul a plecat într-o lume mai bună. Fiindcă și-a isprăvit menirea pe acest pământ cu frumoase isprăvi de suflet…”, a scris Florin Toma, exprimându-și regretul și aprecierea față de o personalitate „kalokagatheică” – o referință la idealul grecesc al armoniei dintre frumos și bine.
Născut într-o familie de elită intelectuală, Andrei Doicescu a fost fiul celebrului arhitect Octav Doicescu, unul dintre cei mai importanți creatori ai arhitecturii moderne românești interbelice. Moștenind sensibilitatea estetică a tatălui său, Andrei s-a dedicat domeniului artelor vizuale și arhitecturii, devenind un fin analist, critic și promotor al valorilor artistice, atât în România, cât și în diaspora.
Stabilit la Paris înainte de 1989, Doicescu a continuat să fie un punte între România și cultura occidentală, promovând constant artiști români și întreprinzând acțiuni de conservare și valorizare a patrimoniului artistic. Cei care l-au cunoscut îl descriu ca pe un om modest, rezervat, dar de o generozitate intelectuală rară.
„Pe domnul Doicescu l-am simțit dintotdeauna ca pe un prieten tutelar, înalt, acolo, sus, din a cărui generozitate m-am nutrit de fiecare dată atunci când ne trimitea pe internet un tablou, o idee, un citat, o informație memorabilă”, mai scrie Florin Toma, amintindu-și cu emoție de un gest simbolic: trimiterea prin poștă a catalogului unei importante expoziții pariziene – un cadou menit să aline absența unei experiențe directe, dar și dovada unei atenții sincere pentru cei din jur.
Andrei Doicescu a evitat luminile scenei culturale
Figura lui Andrei Doicescu nu a fost una publică, spectaculoasă. A evitat luminile scenei culturale, dar a rămas constant implicat, prezent prin dialoguri, corespondență, schimburi de idei. A fost un „dăruitor”, cum l-a numit Florin Toma, un om a cărui noblețe umană a fost dublată de o privire mereu „copleșitor de tristă”, încărcată de melancolia lucidității.
„Imaginea unui om discret, de o măreție kalokagatheică, prin bunătatea pe care o iradia, parfumată cu o frumusețe nevăzută”, notează scriitorul, descriind una dintre fotografiile emblematice cu Andrei Doicescu: într-un parc, înconjurat de porumbei care își iau zborul – o metaforă tăcută a plecării, a desprinderii de această lume.
Dispariția sa lasă un gol în peisajul cultural românesc, un spațiu rămas fără una dintre vocile sale calme, dar profunde, fără un spirit care a dăruit fără să ceară, care a observat cu finețe și a înțeles cu profunzime.
Andrei Doicescu a fost nu doar fiul unui mare arhitect, ci și un creator de punți între epoci, între estetic și etic, între tăcere și semnificație. A plecat discret, așa cum a și trăit, lăsând în urmă o amintire care luminează prin noblețe.