În seara aceasta, la Sala Uzina cu Teatru se joacă piesa „Venirea” de Valeriu Stancu, în regia lui Ion Sapdaru

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Astăzi, 8 ianuarie 2026, de la ora 19:30, în Sala Uzina cu Teatru se joacă piesa „Venirea”, un text de Valeriu Stancu, în regia lui Ion Sapdaru. Autorul recunoaște că a fost inspirat, încă din copilărie, de teatrul absurdului, fapt ce s-a evidențiat în evoluția sa artistică ulterioară.

Premiera piesei „Venirea” de Valeriu Stancu a avut premiera la Teatrul Național Iași în anul 2024

Astăzi, 8 ianuarie, Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași găzduiește spectacolul „Venirea”, debutul dramaturgic al scriitorului Valeriu Stancu, o piesă care intră în dialog direct cu una dintre cele mai influente creații ale teatrului modern: „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett.

Pentru autor, întâlnirea cu teatrul absurdului nu este una recentă, ci o pasiune veche, formată încă din adolescență.

„Nuvela fantastică și teatrul absurdului mă fascinau încă înainte de a păși, ca alumn, pe poarta Liceului «Mihail Sadoveanu» din Iași, în toamna anului 1965. Mi-au rămas pasiuni pe viață”, mărturisește Valeriu Stancu.

Deși a publicat de-a lungul timpului mai multe volume de proză fantastică, „Venirea” reprezintă prima sa incursiune în dramaturgie.

Piesa pornește de la universul beckettian, preluând și „autohtonizând” celebrele personaje Vladimir și Estragon. De altfel, autorul explică deschis legătura cu textul sursă.

„Evident, conține elemente din teatrul absurdului măcar prin faptul că preia, autohtonizându-le, două personaje, Vladimir și Estragon, din faimoasa piesă «En attendant Godot», a cunoscutului scriitor irlandez Samuel Beckett, laureatul Premiului Nobel pentru Literatură din 1969”, a explicat Valeriu Stancu.

Lectura piesei lui Beckett la vârsta ieșirii din adolescență l-a marcat profund, recunoaște scriitorul.

 „Atât de mult m-a impresionat soarta umilă, fără niciun orizont, a celor două personaje, speranța lor, nicicând împlinită, în venirea iminentă a unei entități binefăcătoare, încât, la bătrânețe, le-am răzbunat zadarnica așteptare”, spune scriitorul.

Piesa se află într-un dialog cu opera lui Samuel Beckett

În „Venirea”, Godot nu mai este o absență eternă, ci o posibilitate multiplicată, o „infinitate de godoți” care se abat asupra personajelor. Însă, soluția nu este neapărat salvatoare.

„Ieșirea din tipare nu aduce în mod obligatoriu și fericire!”, avertizează Valeriu Stancu, subliniind ambiguitatea demersului său.

Regizorul spectacolului, Ion Sapdaru, plasează „Venirea” și într-un context simbolic mai larg, legat de istoria recentă și de destinul creatorului irlandez.

„Evenimentele din preajma Ajunului Crăciunului 1989, din România, au umbrit cumva un alt eveniment trist în lumea artistică a Europei – pe 22 decembrie 1989, pleca dintre noi marele Samuel Beckett”, amintește acesta.

Moartea lui Beckett a coincis cu un moment de ruptură istorică, iar „Așteptându-l pe Godot” rămâne, în viziunea sa, textul care „a dinamitat cursul firesc al teatrului modern și a stat la bazele teatrului absurdului”.

De-a lungul deceniilor, întrebarea „Cine este Godot?” a generat nenumărate interpretări: Dumnezeu, Soluția, Haosul sau Nimicul. În acest context, „Venirea” apare ca un gest curajos.

„Valeriu Stancu, unul din cei «frământați» de problema așteptării lui Godot, a mers mai departe și a scris o piesă în care și-a imaginat că Godot totuși a venit”, explică regizorul Ion Sapdaru.

Debutul dramaturgic al lui Valeriu Stancu este văzut ca un moment important pentru scena contemporană.

„Debutul lui Valeriu Stancu în dramaturgie, poet recunoscut și iubit de cititorul român, este o lovitură de efect major în literatura modernă română”, afirmă regizorul, subliniind forța ideii și actualitatea temei.

Prin „Venirea” de Valeriu Stancu, publicul ieșean este invitat să revină asupra marilor întrebări ale teatrului absurdului: așteptarea, speranța, sensul și limitele salvării. Spectacolul de astăzi, 8 ianuarie, de la Teatrul Național Iași, propune nu un răspuns definitiv, ci o experiență teatrală care continuă să neliniștească și să provoace, exact în spiritul lui Beckett.