Iranul și prăpastia strategică

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Există momente în istorie când raporturile reale de forță nu mai coincid cu imaginea oficială a conflictului. Exact într-un asemenea moment ne aflăm astăzi în relația dintre Statele Unite și Iran. La suprafață, Occidentul vorbește despre sancțiuni devastatoare, despre izolare internațională și despre presiunea militară exercitată asupra Teheranului. În profunzime însă, Iranul negociază și se comportă nu ca un stat înfrânt, ci ca o putere care crede că a supraviețuit și că, prin simpla sa rezistență, a obținut deja o victorie strategică. Aceasta este adevărata prăpastie strategică.

Washingtonul a pornit, ani la rând, de la convingerea că presiunea economică și amenințarea militară vor produce inevitabil cedarea regimului iranian. Logica americană era simplă: economia se sufocă, populația se revoltă, elitele se fracturează, iar în final Teheranul acceptă dezmembrarea programului nuclear și reintră disciplinat în ordinea globală controlată de Occident. Numai că realitatea din teren arată cu totul altceva.

Iranul nu s-a prăbușit. Nu a capitulat. Nu a abandonat îmbogățirea uraniului. Nu și-a demolat infrastructura strategică. Dimpotrivă, a reușit să transforme supraviețuirea însăși într-un instrument de legitimare internă și externă. Pentru regimul iranian, simplul fapt că rezistă reprezintă deja o victorie. Iar această percepție schimbă complet dinamica negocierilor actuale.

Teheranul acceptă discuții despre Strâmtoarea Ormuz, despre exporturile petroliere sau despre anumite limitări temporare în programul nuclear. Dar o face fără tonul unui stat îngenuncheat. Nu există semnale de capitulare strategică. Există doar tactică, răbdare și încercarea permanentă de a câștiga timp.

Iranienii au învățat o lecție fundamentală din ultimele decenii: statele care renunță total la capacitățile lor strategice sfârșesc prin a deveni vulnerabile. Exemplul Irakului și, mai ales, al Libiei lui Gaddafi bântuie întreaga gândire strategică de la Teheran. În ochii liderilor iranieni, Gaddafi a renunțat la programul său strategic și, câțiva ani mai târziu, a fost eliminat. Concluzia trasă la Teheran este brutală: cine cedează complet moare.

De aceea, Iranul poate accepta compromisuri tactice, dar nu va accepta dezarmarea totală. Programul nuclear nu mai este doar o ambiție tehnologică. El a devenit garanția de viață a regimului. Aici se află ruptura ireconciliabilă dintre cele două tabere. America dorește „zero capacitate nucleară militară”. Iranul dorește „capacitate latentă permanentă”.

Între aceste două poziții nu există, deocamdată, compromis real. Există doar armistiții temporare și formule diplomatice ambigue.

Mai mult decât atât, Iranul a descoperit că posedă o armă geopolitică uriașă: controlul presiunii asupra Strâmtorii Ormuz. Fără să închidă complet circulația maritimă, simpla posibilitate a unei blocări produce panică pe piețele energetice și neliniște în marile economii asiatice. Aici apare adevărata slăbiciune a Occidentului colectiv.

Economia mondială nu poate suporta mult timp un șoc energetic major în Golful Persic. China, India și chiar statele arabe din regiune au nevoie de stabilitate. Iar Iranul știe acest lucru. De aceea, Teheranul tratează problema Ormuzului ca pe o pârghie de negociere globală și nu ca pe un simplu episod militar.

În mod paradoxal, tocmai sancțiunile și presiunea externă au consolidat reflexele de supraviețuire ale regimului iranian. Elitele de la Teheran au devenit mai prudente, mai disciplinate și mai convinse că Occidentul nu mai are nici resursele, nici voința unui război total de lungă durată.

Iranienii privesc astăzi America ca pe o superputere obosită strategic. O putere care poate lovi, poate sancționa, poate amenința, dar care ezită în fața costurilor unei confruntări decisive. Acesta este motivul pentru care tonul Teheranului pare atât de sigur pe sine.

Regimul iranian încearcă să transmită populației și întregii lumi islamice că a trecut testul suprem: acela al rezistenței în fața presiunii conjugate americano-israeliene fără să îngenuncheze.

În fond, miza reală nu mai este doar bomba nucleară. Miza este cine clipește primul. Iar faptul că Iranul negociază astăzi cu aerul unui învingător arată că liderii săi cred un lucru extrem de important: că supraviețuirea regimului echivalează deja cu o victorie strategică împotriva Occidentului.