Editorial

Jurnalistul Ion Cristoiu: „De la începutul Războiului românii au fost cu fundu-n două luntri în Raport cu Germania”

Publicat: 14 mart. 2021
Ion Cristoiu
Jurnalistul Ion Cristoiu

În 1996, se tipărește la editura Machiavelli, cartea Mareșalul Antonescu, un dictator nefericit. Chiar dacă Mareșalul e pus azi la index și cei interesați de Istorie citesc despre el pe furiș, atenți să nu fie văzuți și sancționați, totuși numele mai spune ceva cititorilor. Numele autorului, Ion Gheorghe, nu spune însă nimic. Nici măcar pentru că Ion Gheorghe a fost un mare poet dinainte de 1989, azi uitat, la un loc cu toți poeții României.

Ion Gheorghe, autorul cărții, e generalul Ion Gheorghe, între 1943-1944 ambasadorul României la Berlin.
A fost anterior atașatul militar al României la Berlin, între 1940-1943.
La 23 august 1944, a refuzat să recunoască Lovitura de stat și a rămas în Germania. A fost condamnat la moarte în contumacie prin sentința dată de Tribunalul Poporului pe 21 februarie 1946.
Între 1945 (după capitularea Germaniei) și 23 aprilie 1947 a fost internat succesiv în patru lagăre americane din Germania, la reeducare, ca general fascist și fost ambasador al României fasciste.
După ce a ieșit din lagăr, în 1948, a înființat Organizația de Rezistență Națională a Românilor din Exil.
Activitatea sa din Exil l-a propulsat în atenția Securității. A murit în 1957, în RFG.

Ambasadorul cel mai important al României în timpul Războiului din Est, generalul Ion Gheorghe s-a remarcat prin notele sale trimise de la Berlin la București, de o excepțională luciditate.
Luciditatea îi definește și lucrarea de referință Rumaniens Weg zum Satellinten-Staat (Calea României spre statul satelit), apărută în 1952 la editura Kurt Vowingnckel Verlag, Heidelberg, tradusă la noi în 1996 sub titlul nițel senzaționalist Mareșalul Antonescu, un dictator nefericit.

Contrar titlului și contrar așteptărilor, cartea lui Ion Gheorghe nu e una de memorii. Sînt desigur și pagini care pot trece drept Memorii: Seara de 23 august 1944, la Castelul Alt-Maflitz, unde se mutase Ambasada noastră la Berlin, după distrugerea de către bombardamentele americane, cînd doar secretarul de stat neamț știa de Lovitura de stat, fără să le-o spună însă gazdelor, astfel că pînă și Pamfil Șeicaru, aflat în drum spre Elveția, habar n-avea de cotitura de la București; descrierea Cartierului general al lui Hitler după eșecul Complotului din iulie 1944. Ele, memoriile, nu se scurg în sine, după propria lor lege, ci supuse demonstrației care se vrea cartea. Cu toate acestea, cartea atrage, convinge, se citește cu pasiune, pentru că autorul crede în tezele expuse și mai ales pentru că aceste teze sînt aparte în contextul scrierilor despre Relația dintre România și Germania în timpul Războiului Sfînt.

Să mă explic.
Toate scrierile despre Relația noastră cu Germania au pus accent pe eforturile noastre de a fi independenți. Procesul Mareșalului a avut drept punct central chestiunea dacă România a fost sau nu o colonie a Germaniei. Propaganda rusească pe Front s-a bazat pe teza românilor care au fost trimiși de Antonescu să lupte contra Rusiei împotriva voinței lor, pentru a face pe placul lui Hitler. La Procesul poreclit al Marii Trădări Naționale acuzațiile aduse Mareșalului au fost de înlesnire a jefuirii noastre de către nemți. Apărătorii postumi ai Mareșalului au insistat și insistă pe apărarea de către acesta în fața lui Hitler a intereselor noastre naționale.

Ce observă generalul Ion Gheorghe?
O chestiune de bun simț.
De bună voie și nesilită de nimeni, România a intrat în Alianță cu Germania în Războiul împotriva URSS. A făcut asta, deși Germania ticluise Diktatul de la Viena, deși Ungaria devenea automat aliata noastră. Generalul avertizează însă că-n clipa cînd am pornit Războiul alături de Germania trebuia să fim conștienți că viitorul nostru depindea de cel al Aliatului. Indiferent că ne plăcea sau nu Germania. SUA și Anglia au fost alături de Rusia pînă la finele Războiului chiar dacă URSS le era mai mult dușmană decît prietenă.

Ce face însă România?
Beneficiază de ajutorul nemților pentru a recuceri Basarabia și Bucovina. Folosește recolta bogată din Transnistria din 1943 pentru a avea o piață bogată de produse agricole. Se fălește pînă la Stalingrad cu victoriile pe cîmpul de luptă.

În tot acest timp – observă Ion Gheorghe – România tratează Germania din punct de vedere economic mai ceva ca un dușman. Germania impusese strîngerea curelei pentru a putea aproviziona Frontul. România se răsfață cu alimente, cu bunăstare, astfel încît mulți observatori străini se întreabă dacă pentru bucureșteni e război. Cînd vine vorba de a da Germaniei cereale, România pretinde valută. Cînd vine vorba de contribuția pe Front, România vrea ca Germania să-i dea armament pe de a moaca. Mai mult, România bate din picior ca Germania să arbitreze în favoarea sa conflictul cu Ungaria. Germania nu putea face așa ceva cîtă vreme ungurii luptau alături de nemți și români împotriva rușilor. Așa cum a dovedit chiar Alianța împotriva Germaniei, pînă la doborîrea dușmanului nu se pune problema rezolvării conflictelor din interiorul Alianței.

Potrivit lui Ion Gheorghe, România a fost ca de obicei cu fundul în două luntri. Mareșalul se iluzionează c-ar putea negocia cu Occidentalii pe sub mînă. Întreaga elită românească vrea să se negocieze cu Aliații împotriva Germaniei în timp ce militarii români își dădeau viața pe front alături de nemți. Firește, nu luptau împotriva americanilor sau englezilor. Nu luptau direct. Luptînd împotriva rușilor luptau de fapt și împotriva americanilor și englezilor.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a avut loc fără ca românii să tresară pentru a se întreba:
E corect să-i faci asta Aliatului de trei ani împotriva Rusiei sovietice?
Ofițerilor, soldaților, politicienilor, jurnaliștilor, simplilor cetățeni li s-a părut normal ca peste noapte nemții să ne fie dușmani, iar rușii prieteni.

Presa de după 23 august 1944 s-a grăbit să scrie că Alianța cu nemții a fost anormală. Că singura alianță normală e cea de acum, cu sovieticii.
Cartea lui Ion Gheorghe ne explică de ce-a fost așa:
De la început românii au fost cu fundu-n două luntri.





Comentarii
  • Concluziile lui Cristoiu sunt false si decurg din conditia sa de valah bucurestean, care confunda Bucurestiul cu tara, si pentru care granita este la bariera Chitilei.

    Deciziile din al doilea razboi mondial au fost un sir de greseli, incepute cu mult inaintea declansarii razboiului, si care au curs una din alta.

    Greseala primordiala a fost aducerea pe tron a lui Carol al II-lea, un plezirist lacom si iresponsabil. A o fost o prostie si o orbire politica cu consecinte grave. Ce se putea spera de la un rege care in primul razboi parasise frontul pentru a merge la Odessa si a se casatori acolo cu o dama bine? Ce se putea spera de la un rege care abdicase, alegand o viata de huzur si lipsita de indatoriri?

    A doua greseala a fost ca regele si politicienii au decis sa nu lupte nici pentru Ardeal, nici pentru Basarabia, nici pentru Bucovina. A fost o dovada de lasitate. Dar la ce te puteai astepta de la acest rege las si lacom? La ce te puteai astepta de la Bucuresti, de la valahi, carora niciodata nu le-a pasat de Moldova.
    Aceasta lasitate de neiertat s-a razbunat crunt mai tarziu. Singurul argument valid la rusilor la conferinta de pace a fost : ”Romanii nu au luptat pentru Basarabia si Bucovina pentru ca stiau ca nu sunt ale lor”.

    A treia greseala a fost a maresalului Antonescu, atunci cand a decis sa treaca Nistrul. Daca se oprea la granite, asa cum s-a oprit maresalul finlandez Mannerheim, nu am fi fost socotiti ca agresor.
    Totusi, greseala maresalului este oarecum fortata de fundatura generata de greselile si lasitatile comise anterior de conducatorii tarii. In ipoteza ca germanii castigau razboiul, era singura cale de a recupera Basarabia si Bucovina, si singura cale prin care puteam negocia Ardealul. Insa ipoteza lui era gresita. Germanii nu aveau cum sa castige razboiul.

Adauga un comentariu