Actualitate

Jurnalistul Ion Cristoiu: După 32 de ani de stat de drept, Justiția română stă mai departe sub puterea emoției colective

Publicat: 24 mai 2022
Jurnalistul Ion Cristoiu
Jurnalistul Ion Cristoiu

Pe 12 mai 2022, Curtea de Apel București a pronunțat , într-o ședință cu ușile închise, sentința prin care fostul primar Cristian Popescu, zis Piedone a fost condamnat la 4 ani închisoare cu executare pentru c-a semnat autorizația de funcționare a Clubului Colectiv.

Sentința a fost întîmpinată cu aplauze și strigăte de S-a făcut, în fine, dreptate! în presa USR-istă și mai ales în rîndurile TeFeLiștilor, cum le-am zis eu celor gălăgioși civic pînă mai ieri, azi tăcuți profund, ca un lac de broaște între două orăcăituri.

Așa cum se arată în motivare, Cristian Popescu a fost condamnat pentru c-a semnat „ca primarul” autorizația de funcționare a clubului Colectiv. Prin „ca primarul” se înțelege în postdecembrism semnarea unui document de către un șef fără ca acesta să-i verifice corectitudinea. Documentul are însă, înainte de a ajunge în mapa șefului, toate avizele de legalitate, date de instituțiile din subordine. Cristian Popescu zis Piedone – așa cum recunoaște și Sentința – n-a semnat autorizația ca urmare a unei complicități cu proprietarii clubului. Zilnic unui primar îi vin la semnat dinspre aparatul din subordine sute de documente. Primarul le semnează automat, din mai multe motive:

  • 1) N-are cum să le verifice corectitudinea. Ar însemna să aibă la dispoziție un aparat propriu de verificare, unul uriaș, paralel cu cel obișnuit al primăriei.
  • 2) Pleacă de la premisa că aparatul însărcinat, prin lege, cu verificarea legalității, răspunde de corectitudinea documentului.
  • 3) Semnătura primarului are un caracter formal. Fără ea documentul nu e valabil. Asta nu înseamnă că documentul a fost produs de primar.

Indiscutabil, sentința în cazul Piedone a fost nedreaptă.
Puțini lideri de opinie au îndrăznit s-o pună la îndoială. A funcționat nu numai apartenența la Galeria USR-istă, dar și teama de un conflict cu TeFeLiștii.

Unul dintre cei care au cutezat să pună la îndoială sentința în cazul Piedone a fost Dan Tapalagă. Pe site-ul G4Media.ro, Dan Tapalagă a semnat articolul „Cazul Piedone. Răspunde sau nu un primar cînd semnează «ca primarul»? Riscurile unei sentințe date sub presiunea opiniei publice”.

Contestînd sentința, Dan Tapalagă semnalează gravitatea nedreptății pentru buna funcționare a administrației locale. Nu fără o anume simpatie față de USR (USR pariază, în prezent, pe prestația primarilor), Dan Tapalagă avertizează că sentința poate avea un efect nedorit în teama primarilor cinstiți de a semna documentele primite de la aparatul primăriei.

Eu însă aș adăuga printre efectele nedorite și posibilitatea Sistemului de a înhăța un primar USR-ist și a-l compromite tîrîndu-l prin anchete excesiv mediatizate pentru c-a „semnat ca primarul”.

Comentariul lui Dan Tapalagă mi-a atras însă atenția prin sesizarea unei situații care, după părerea mea, a otrăvit și otrăvește societatea românească postdecembristă:
Influențarea unei sentințe de emoția colectivă.

În cazul Piedone – observa Dan Tapalagă – a funcționat nevoia Justiției de „a răcori opinia publică”:

„Sentința strict în cazul Piedone, nu și în cazul celorlalți, este cel puțin o exagerare, o forțare maximă a interpretărilor legale din dorința de a satisface așteptările publicului, frustrat pe bună dreptate că trecuseră șapte ani și n-a plătit nimeni pentru incendiul de la Colectiv soldat cu 64 de morți.

Acest adevăr trebuie spus oricît de neplăcut, de impopular sau de supărător sună. Oricât de detestabil este Piedone ca om politic, oricât de populist sau corupt credem că a fost ca primar (asta mai trebuie și dovedit), aici este vorba de mari principii, de aplicarea legii și de justiție. Justiția nu se face pentru a răcori opinia publică, ci pentru a stabili adevărul, oricare ar fi el.”

Dependența Justiției de presiunea emoției colective a fost semnalată de mine drept una dintre cancerele postdecembrismului încă din 13 februarie 1990, cînd am semnat în Expres, articolul Procesul influențat de emoția colectivă.

Procesul invocat era primul Proces postdecembrist în care au fost aduși, ca acuzați, colaboratori ai lui Nicolae Ceaușescu:
Ion Dincă, Tudor Postelnicu, Emil Bobu, Manea Mănescu.
A fost un dezastru pentru ceea ce mulți la vremea respectivă ne iluzionam că trebuie să fie Justiția în democrație.

Puneam, aceste dezastre pe seama puterii exercitate asupra Justiției independente de emoția colectivă, net anticeaușistă la vremea respectivă:

„Inculpaţii n-au trecut cu brio examenul procesului. Din nefericire, nici Justiţia noastră. Ani de zile aceasta s-a plîns că sistemul comunist nu-i dă posibilitatea să fie independentă. Ani întregi ea ne-a lăsat să înţelegem că, o dată devenită liberă, va fi întruchiparea perfecţiunii. Şi iată, acest moment al posibilităţii a venit. Separată de puterea de stat şi de cea executivă, Justiţia a avut toate condiţiile, după ani de dictatură, să se manifeste cu adevărat liberă. Din păcate, ea n-a reuşit decît să ne dezamăgească. N-are rost să enumăr aici toate punctele vulnerabile ale procesului. Au făcut-o înaintea mea alţi gazetari. E inutil să atrag şi eu atenţia asupra unor diletantisme evidente şi pentru cei ce n-au văzut în viaţa lor nici măcar o broşură de popularizare a Dreptului. Oricum, cîteva dintre ele ar trebui disecate la tablă, în cadrul seminariilor de la Drept: ironiile ieftine ale preşedintelui la adresa inculpaţilor, aducerea drept corp delict a unei bîte confecţionate de către vîlceni în scopuri de propagandă, cererea procurorului de a fi audiaţi martori tocmai atunci apăruţi la uşa sălii de şedinţă, acuzarea inculpaţilor pentru victimele produse după 22 decembrie, adică după arestarea lor, transcrierea otova de către judecător a unor depoziţii în care nuanţele erau extrem de importante.

Aş vrea să mă opresc asupra unei deficienţe dominante a procesului. Această judecată a avut atîtea slăbiciuni, pentru că a stat sub puterea emoţiei colective. Presa, opinia publică au fost pornite împotriva celor patru inculpaţi. Să nu uităm că lozinca «Moarte pentru moarte!», lansată la mitingul din 12 ianuarie 1990, i-a vizat în primul rînd pe ei. Dincolo de unele interese superioare, care l-au tras de mînă pe judecător în tot timpul procesului, greşelile îşi au explicaţia în teama tribunalului de emoţia colectivă. Judecătorii au ştiut că opinia publică, aţîţată şi de o parte a presei, îi condamnase deja pe inculpaţi. Orice tentativă de a aprecia nuanţat s-ar fi soldat cu o micşorare a pedepsei. Dar şi cu un anume risc: acela ca judecătorii să fie consideraţi – pe nedrept – complici ai celor din boxă. Un risc pe care orice altă Justiţie europeană şi l-ar fi asumat în deplină cunoştinţă de cauză.

Nu însă şi a noastră, aflată la primii paşi în spaţiul libertăţii.
Şi, în consecinţă, separată de puterea de stat şi de cea legislativă, dar dependentă încă de puterea emoţiei colective.”

Am reamintit această intervenție a mea de acum 32 de ani nu pentru a mă făli cu îndrăzneala mea de a înfrunta emoția colectivă anticeaușistă, emoție paralizantă și pentru jurnalistul independent (ca dovadă puțini au îndrăznit să conteste sentința în cazul Piedone) ci pentru a semnala, pornind de la cele scrise de Dan Tapalagă în cazul Sentința Colectiv, că 32 de ani de postdecembrism au trecut degeaba:
Justiția noastră stă mai departe sub puterea emoției colective.




Adauga un comentariu