Eveniment-Social

La 27 martie 1918 se unea Barasabia cu România. „Basarabia între „albgardişti” şi bolşevici…”

Publicat: 30 mart. 2021

„…Nu doar bolşevismul constituie primejdia morală care vă pândeşte, ci Rusia, Rusia pur şi simplu” (Stanislaw Poklevski-Koziel, ministru plenipotenţiar al Rusiei ţariste la Bucureşti)

Prima conflagraţie mondială a lăsat în urmă o Europă ruinată pe plan economic şi traumatizată psihologic sub efectele dezastruoase ale unui conflict total. Din punct de vedere social şi politic, „bătrânul continent” a fost bulversat de revoluţie şi război civil, iar acţiunile legitime ale popoarelor subjugate, care şi-au asumat propriul destin naţional, au avut drept consecinţă dezintegrarea mult aşteptată a imperiilor multinaţionale. Pentru Marii Aliaţi învingători în acest război „câştigarea păcii” se anunţa o operaţiune extrem de dificilă, după cum intuia venerabilul Georges Clemenceau, „Tigrul” politicii franceze, amfitrionul şi unul dintre organizatorii forumului păcii din capitala Franţei

Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920) a avut rolul de a stabili şi organiza noul raport de forţe şi modificările teritoriale consemnate pe harta Europei după sfârşitul Primului Război Mondial, dar mai ales de a conferi legitimitate noilor entităţi statale şi realităţi geopolitice, din punctul de vedere al dreptului internaţional. Totodată, artizanii Conferinţei Păcii şi-au propus promovarea programului de pace al celor 14 puncte, lansat de către preşedintele american, W. Willson (interzicerea diplomaţiei secrete, eliminarea barierelor economice, crearea Ligii Naţiunilor, acordarea celei mai libere şanse de dezvoltarea autonomă popoarelor din Austro-Ungaria, evacuarea României, Serbiei şi Muntenegrului de către armatele Puterilor Centrale, libertatea mărilor, dezarmarea ş. a.)

Activitatea politică românească, încă din perioada neutralităţii, a urmărit consecvent recunoaşterea dreptului la unitate naţională şi statală a României. Intrarea noastră în război, în august 1916, a fost hotărâtă în virtutea încheierii Tratatului cu Antanta (4/17 august 1916), prin care aliaţii promiteau să sprijine dezideratele legitime româneşti. Prezentă la  Conferinţa Păcii, delegaţia română – în frunte cu prim-ministrul Ion I. C. Brătianu –, a acţionat pentru confirmarea internaţională a deciziilor de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Practic, la 1919, România era un stat naţional unitar de jure şi de facto, deoarece hotărârile plebiscitare menţionate mai sus – sancţionate prin înalt decret regal şi ratificate de Parlament, în spiritul principiului naţionalităţilor şi în deplină consonanţă cu dreptul la autodeterminare al popoarelor – confereau suficientă legitimitate din punctul de vedere al suveranităţii statului român asupra provinciilor care s-au unit cu Ţara. În viziunea factorilor politici de la Bucureşti, forumul păcii nu a avut rolul de a „încuviinţa” întemeierea României Întregite – fapt istoric deja împlinit prin Hotărârile din martie, noiembrie şi decembrie 1918 –, ci de a recunoaşte şi înregistra prin documente de drept internaţional public Unirea. Din perspectiva temei noastre, considerăm că problema confirmării internaţionale a unirii Basarabiei cu România, trebuie tratată în contextul general al activităţii politico-diplomatice româneşti pe frontul păcii de la Paris. Sub acest aspect, menţionăm divergenţele ivite între Brătianu şi foştii aliaţi în unele probleme precum: campania antibolşevică a armatei române în Ungaria, situaţia Banatului, a minorităţilor şi a tranzitului, a petrolului românesc, deci altele decât cele referitoare strict la Basarabia, care au complicat şi amânat discutarea „dosarului”. În acest context, au contat opoziţia virulentă a foştilor aliaţi în problema revendicărilor legitime româneşti, considerate exorbitante şi antipatiile nedisimulate ale lui W. Wilson, D. Loyd George şi G. Clemenceau faţă de Ion I. C. Brătianu. Aceste animozităţi, ce păreau ireconciliabile în perioada rezistentă, aplanate parţial prin reluarea negocierilor în perioada conciliantă, întregesc imaginea dificultăţilor întâmpinate de oamenii politici români pentru recunoaşterea internaţională a Actului de unire de la 27 martie 1918 şi, a graniţei de răsărit a României Mari, prin semnarea Tratatului de la Paris, la 28 octombrie 1920.

*

Delegaţia română condusă de Ionel Brătianu a fost primită cu evidentă răceală şi a trebuit să suporte statutul de reprezantantă a unei „ţări cu interese limitate”, clasificare nedreaptă impusă României de foştii aliaţi. Noua „încadrare” atribuită statului român intra in contradicţie flagrantă cu prevederile Tratatului şi, în special, ale Convenţiei militare din august 1916, document în care Puterile Antantei recunoşteau egalitatea în drepturi de care se va bucura România la preliminariile şi tratativele de pace (art. 6). Prin vocea lui Georges Clemenceau, preşedintele desemnat al Biroului Păcii, se reproşa României pacea separată cu Puterile Centrale, care ar fi anulat tratatul semnat de Brătianu cu Antanta. În consecinţă, delegaţia română a acţionat într-o primă fază pentru anularea acuzaţiei referitoare la semnarea păcii separate, pentru că, în opinia Aliaţilor, acest „moment” ar impune mai multă „decenţă” în formularea revendicărilor teritoriale româneşti. În replică, la 1 februarie 1919, Ionel Brătianu a lansat memoriul România în faţa Conferinţei de Pace. Revendicările sale teritoriale, în care a încercat – şi a reuşit în cea mai mare măsură –, să demonteze capetele de acuzare formulate de către foştii aliaţi. Prin urmare, considerăm nimerit să decriptăm punctual „atitudinea neamicală” a foştilor aliaţi, ba chiar să „demascăm” ingratitudinea puterilor care şi-au pus pecetea pe actul din august 1916, moment când se cerea ultimativ („azi ori niciodată”) intervenţia armatei române pentru decongestionarea Frontului din Apus şi a celui galiţian

Marile Puteri Aliate şi Asociate ignorau faptul cu unul din pilonii de bază, fondatori ai Antantei – şi anume Rusia, devenită bolşevică –, defectase lamentabil Înţelegerea în ansamblu şi, în mod special, prevederile articolului 5 din Convenţia militară, care stipula că „Părţile se angajau să nu încheie pace parţială (separată, n. n.) cu inamicul”. Or, după cum bine se ştie – şi se ştia atunci de către foştii noştri aliaţi –, Consiliul Comisarilor Poporului, factorul de decizie al Rusiei Sovietice, ceruse semnarea armistiţiului cu Puterile Centrale prin faimosul Decret asupra Păcii (7/21 noiembrie 1917), care s-a şi încheiat la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, la Brest-Litovsk, pentru ca la 3 martie 1918, Rusia Sovietică să semneze tratatul de pace cu Germania. Prin urmare, Lenin îşi îndeplinise pe deplin misiunea încredinţată de serviciul secret german şi cheltuise cu folos banii primiţi de la „bancherul evreo-german Max Warburg”

Retragerea Rusiei din război a lăsat România singură în faţa agresiunii militare a Puterilor Centrale, care ne-au impus un armistiţiu provizoriu (28 noiembrie/11decembrie 1917), iar la 24 aprilie/7 mai 1918 – după mai mai multe tergiversări ale guvernului Marghiloman – semnarea păcii împovărătoare de la Buftea/Bucureşti. Brătianu şi oamenii politici din opoziţie au condamnat public încheierea păcii, iar regele Ferdinand nu a sancţionat-o niciodată. Totodată, reprezentanţii francezi, englezi şi americani, prezenţi la Iaşi, au trimis rapoarte amănunţite către centrale, semnalând dificultăţile României de a mai continua războiul. În opinia lui I. I. C. Brătianu armistiţiul cu Puterile Centrale era o consecinţă inevitabilă a defecţiunii ruseşti şi nu a neloialităţii României faţă Aliaţi sau o nerespectare voită a angajamentelor asumate în august 1916. Brătianu a arătat că Pacea de la Bucureşti a fost impusă prin forţa împrejurărilor (după armistiţiul de la Brest-Litovsk) în condiţiile dezintegrării forţelor armate aliate ruse, afectate de „cancerul revoluţionar bolşevic”.Omul politic român remarca faptul că, la acel moment, încheierea păcii a avut rolul de a salva statul şi armata de la încercuire şi, chiar desfiinţare. Totodată, a creat premisele refacerii militare, în perspectiva reluării ostilităților. De altfel, încă din decembrie 1917-ianuarie 1918, Ionel Brătianu a prezentat armistiţiul ca o stare de aşteptare în vederea revanşei, iar Aliaţii, informaţi prin reprezentanţii lor de la Iaşi, au decis la Conferinţa Interaliată de la Paris (22-23 decembrie 1917) să-l considere drept o „încetare temporară a focului”

Memoriul prezentat de Ion I. C. Brătianu cuprindea şi un amplu expozeu referitor la la teritoriile alipite, menţionând caracterul reprezentativ al organismelor care au hotărât unirea acestor provincii cu Vechiul Regat în conformitate cu dreptul de autodeterminare al popoarelor. Totodată, Brătianu a cerut recunoaşterea noilor frontiere absolut necesare pentru existenţa naţiunii române şi pentru propăşirea intereselor poporului român şi a conştiinţei naţionale. Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România şi recunoaşterea graniţei de răsărit s-au confruntat, încă de la început, cu numeroase probleme. Caracterul plebiscitar şi unanim al Hotărârii Sfatului Ţării din 27 martie/9 aprilie 1918 era contestat atât de cei pe care îi consideram prieteni, cât şi de neprieteni, de către cei direct interesaţi, reprezentanţi – mai mult sau mai puţin legitimi – ai Rusiei.

În februarie-martie 1919, în ansamblul revendicărilor româneşti, chestiunea recunoaşterii unirii Basarabiei cu România a pus factorii politici români în faţa unei adevărate dileme. Atentă la evoluţiile social-politice şi militare din Rusia zduncinată de război civil, elita politică românească şi-a pus întrebarea dacă recunoaşterea unirii Basarabiei cu România să se sprijine exclusiv pe garanţia puterilor occidentale sau trebuia realizată şi prin tratative directe cu ruşii „albi” sau cu sovieticii. Încă din 13/26 ianuarie 1918, când C. Diamandy, ministrul nostru la Petrograd, a fost arestat şi depus în fortăreaţa Petropavlovsk, Consiliului Comisarilor Poporului a rupt unilateral relaţiile diplomatice cu România, hotărând ca tezaurul românesc depozitat la Moscova sa rămână în custodia sovieticilor. Reacţia sovietică vine în urma intrării trupelor române în Basarabia la insistenţele reprezentanţilor Antantei la Iaşi (în special, H. M. Berthelot şi contele de Saint Aulaire) şi ale generalului Şcerbaceev, care se confrunta cu dezertări, revolte şi alte acte de anarhie. Intervenţia militară românească a avut ca scop salvarea depozitelor de armament, alimente şi furaje ale trupelor ţariste şi ale aliaţilor occidentali, aflate pe teritoriul basarabean şi a fost decisă la invitaţia expresă a Sfatului Ţării în vederea protecţiei şi a instaurării ordinii. Totodată, după Hotărârea Sfatului Ţării din 27 martie 1918, guvernul Rusiei sovietice a trimis guvernului român o notă de protest, în care se afirma că unirea Basarabiei cu România este o „alipire forţată” şi că „este lipsită de orice putere de drept internaţional”. Deşi liderii regimului sovietic au lansat Declaraţia drepturilor popoarelor din Rusia, recunoscând dreptul la autodeterminare până la separare al popoarelor anexate cu forţa de ţarism, subminau – pe toate căile şi prin toate mijloacele –, acţiunea legitimă a popoarelor care îşi afirmau independenţa. Această perspectivă a fost urmărită constant – am putea spune programatic –, de guvernul sovietic şi în raport cu alte popoare, care au acţionat, firesc, în virtutea dreptului de autodeterminare. Dacă Finlanda este prima ţară care îşi proclamă independenţa (4 noiembrie 1917), Lenin, după ce a recunoscut suveranitatea Finlandei, organizează un puci împotriva guvernului finlandez prin garnizoana rusă din Helsinki şi prin comuniştii finlandezi, înfrântă rapid de intervenţia energică a generalului Mannerheim. Polonia, de asemenea, şi-a redobândit independenţa, la 11 noiembrie 1918, pentru ca apoi să fie atacată de bolşevicii ucraineni şi, mai târziu, de armata roşie condusă de Tuhacevski, respinsă de maraşalul Pilsudski de la porţile Varşoviei. Tot aşa, în cazul României, bolşevicii au manifestat, încă din primăvara anului 1917, o atitudine deosebit de ostilă în raport cu aşezământul constituţional în vigoare, dar şi faţă de aspiraţiile legitime româneşti. Populaţia Iaşilor nu putea uita clipele de groază trăite în aprilie-mai 1917, când în Iaşi avuseseră loc manifestaţii şi dezordini ale soldaţilor ruşi anarhizaţi când, eliberat din închisoare, Christian Rakovski ameninţa cu declanşarea revoluţiei, cu arestarea regelui, a guvernului şi desfiinţarea parlamentului. Rapoartele Siguranţei Generale indicau strânse contacte între socialiştii de la Iaşi (Max Wexler, dr. Ghelerter, dr. Rodion-Abraham Steurman, Isidor Florian, Alfred Hefter) şi soldaţii ruşi bolşevizaţi. Conspiraţia prinde contur după fuga lui Racovski şi Mihail Gheorghiu-Bujor la Odessa, „extragere” asigurată cu sprijinul sovietului soldaţilor ruşi de la Socola-Iaşi. La Odessa, Rakovski a constituit structuri bolşevice ale căror acţiuni se corelau perfect cu demersurile antiromâneşti ale Moscovei. De pildă, R.U.M.C.E.R.O.D.-ul (Comitetul executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre şi Districtului Militar Odessa), în ianuarie 1918, confiscase parcul de maşini, avioane, depozite de armament, muniţie şi alimente şi, încă din decembrie 1917, hotărâse să pună stăpânire pe Basarabia, care abia îşi declarase autonomia (2 decembrie 1917). Totodată, Rakovski a închis consulatul român de la Odessa, organizând jaful şi teroarea împotriva românilor refugiaţi. În acel context, autorităţile române au anihilat chiar un complot al bolşevicului Simion Roşal, care intenţiona să asasineze familia regală română. La insistenţele generalului Şcerbaceev – şi el trecut pe lista neagră a „comandoului” condus de Roşal –,  şi ale generalului Berthelot, după şedinţa memorabilă a guvernului I. I. C. Brătianu, din noaptea de 8-9/21-22 decembrie 1917, armata română a început dezarmarea trupelor ruseşti, neutralizarea focarelor bolşevice şi evacuarea acestora peste Prut. Totodată, Front otdel-ului (filiala frontului), organ central al trupelor bolşevizate de pe frontul român, instituit în numele noului regim de la Petrograd, submina activitatea Sfatului Ţării, arestând pe deputaţii basarabeni pro-români. Agresiunea comunismului în România a continuat cu aceeaşi intensitate şi în anul 1919. Moscova şi Cominternul au organizat şi dezvoltat o mişcarea subversivă bolşevică, pregătind temeinic reluarea Basarabiei prin forţă (intervenţia trupelor bolşevice peste Nistru de la Tighina, din 27-28 mai 1919). Odată cu instalarea regimului Béla Kun, a existat un plan de joncţiune între armatele ungare bolşevice şi Armata Roşie, care contura un proiect militar comun, deosebit de periculos, contra statului român, anulat de armata română prin înfrângerea trupelor ungare şi cucerirea Budapestei, la 4 august 1919. Având în vedere acţiunile anticomuniste, întreprinse între anii 1917-1919 de  autorităţile de la Iaşi şi Bucureşti, putem afirma că România a fost primul stat care s-a confruntat şi a înfruntat bolşevismul.

Un alt aspect ce se impune a fi lămurit este controversatul acord Averescu-Racovski din 22 februarie/5 martie 1918.  Utilizat mai târziu de sovietici ca instrument de şantaj, aceştia făceau referire la obligaţia României de a-şi retrage trupele din Basarabia. În realitate, generalul Averescu nu a semnat documentul ce conţinea expresia „evacuarea progresivă a Basarabiei”, ba mai mult, rezoluţia sa subliniază poziţia clară a premierului român în a considera drept inacceptabilă o declaraţie formală a guvernului cu privire la retragerea armatei române din Basarabia. În definitiv, o astfel de cerere de retragere a trupelor române nu putea veni decât din partea Sfatului Ţării, organism reprezentativ al Republicii Democratice Moldoveneşti care-şi proclamase independenţa încă de la 24 ianuarie 1918. Pe de altă parte nici nu se putea risca o declaraţie de refuz a retragerii trupelor fiindcă am fi rămas descoperiţi la o eventuală acuză privind amestecul în treburile altui stat. „Înţelegerea” Averescu-Rakovski, însă, nu punea în discuţie retragerea trupelor române, ci doar a schimbului de prizonieri şi mai cu seamă recuperarea coloniei româneşti de la Odessa. În fapt, acordul a rămas inoperant deoarece nu a fost ratificat şi nici pus în aplicare, în condiţiile semnării păcii de la Brest Litovsk, dar mai ales datorită unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918.

În ianuarie 1918, oamenii de stat români au remarcat că atitudinea sovietică nu era singulară şi că reprezentanţii contrarevoluţiei albgardiste se manifestau agresiv în problema basarabeană. Ofiţerii armatei ţariste de pe frontul românesc protestau vehement împotriva trecerii Prutului de către trupele române şi, mai târziu, împotriva unirii Basarabiei cu România. Condamnând trecerea Prutului şi unirea Basarabiei, odată înregimentaţi în armatele antibolşevice conduse de Vranghel şi Denikin, ofiţerii şi soldaţii ruşi, foşti „aliaţi”, vor arăta aceeaşi ostilitate față de României. Charles Vopicka, reprezentantul american la Iaşi, informa Washington-ul că „ofiţerii ruşi de aici sunt nemulţumiţi de anexarea Basarabiei de către România”. Din nota lui Vopicka, reţinem termenul neadecvat de „anexare”, deşi în precedentele rapoarte Vopicka şi Sharp, ambasadorul american la Paris, informat pe diverse canale despre evenimentele din România, relatau just considerentele care au determinat intrarea armatei române peste Prut, cât şi împrejurările în care s-a decretat independenţa Basarabiei şi, mai apoi, unirea cu România. Adversitatea corpului ofiţeresc rus de pe frontul românesc faţă de trecerea armatei române peste Prut şi de unirea Basarabiei cu România a reconfigurat percepţia factorilor politico-militari români privind pericolul rusesc manifestat timp de secole în raport cu proiectul naţional românesc. Deşi aliaţi prin Tratatul din 4 august 1916, pe tot parcursul operaţiunilor militare din anii 1916-1917, funcţionarea colaborării ruso-române a lăsat de dorit. În perioada neutralităţii şi, mai cu seamă, în 1916, presiunile exercitate asupra lui Brătianu pentru grăbirea intrării României în război erau motivate de „atragerea” unor importante unităţi germane de pe Frontul de Vest pentru slăbirea operativă a asaltului german asupra aliniamentelor franco-engleze şi, deopotrivă, pentru susţinerea ofensivei ruseşti din Galiţia. La 1 iulie 1916, generalul Stürmer, prim-ministrul Rusiei imperiale, cerea ameninţător şi ultimativ intrarea în război a României: „Azi ori niciodată, căci nu trebuie să socotiţi că altfel vom permite armatei române de a mai face o plimbare militară şi de a năvăli triumfătoare teritoriul Austro-Ungariei”. În cele din urmă „ofensiva Brusilov” a fost un „fiasco”, iar înaintarea armatei române în Transilvania nu a fost susţinută strategic de ofensiva rusească din Galiţia. Totodată, dezastrul de la Turtucaia s-a produs prin neimplicarea trupelor ruseşti, care au ajuns cu o „condamnabilă” întârziere în Dobrogea. Reproşul Cartierului General Român a fost respins prin aserţiuni puerile, generalii ruşi „aruncând vina” pe „dezorganizarea” căilor ferate româneşti. Amintim, deopotrivă, tărăgănarea, sabotarea, „vămuirea” aprovizionării cu material de război a României, ştiut fiind faptul că transporturile de arme, muniţie şi alimente trimise de aliaţii vestici treceau prin Rusia: via Vladivostok-Petrograd-Ungheni-Iaşi sau Arhanghelsk-Vologda-Petrograd-Ungheni-Iaşi. După Turtucaia, în contextul retragerii trupelor române din Ardeal, a înfrângerilor din Oltenia şi Muntenia, dar şi în condiţiile abandonării capitale şi a retragerii în Moldova, opţiunea tactică a ofiţerilor de stat major ruşi era deja formulată. În frunte cu generalul Şcerbaceev, „recomandau” Cartierului General Român abandonarea liniei fortificate Focşani-Nămoloasa-Galaţi şi retragerea regelui, a armatei şi a autorităţilor în Basarabia” urmărindu-se, deci, replierea strategică a armatei române peste Prut. Această viziune operativă susţinută, încă de la începutul alianţei româno-ruse de generalii ruşi în frunte cu Şcerbaceev, părea un punct de vedere anterior conceput de Cartierul General al armiei ruseşti de la Moghilev şi inoculat ofiţerilor de stat major ai armatei ţariste, cu scopul să demonteze moralul combativ al armatei române şi să destructureze orice formulă de rezistenţă armată românească pe teritoriul naţional. Credem că ideea retragerii armatei române dincolo de Prut, pe teritoriul Rusiei ţariste, pentru ca mai târziu împreună cu armata rusă să forţăm linia Prutului pentru a ne reîntoarce în ţară, făcea parte din strategia eliberatoare clasică rusească, aplicată consecvent teritoriilor româneşti încă de la 1711. Prin înţelepciunea regelui Ferdinand, a primului său sfetnic, Ionel Bătianu, a generalilor Prezan, Averescu ş. a., dar şi cu sprijinul generalului Henry M. Berthelot, şeful Misiunii Militare Franceze, România a „declinat” astfel de scenarii  tactice „otrăvite”, care ar fi însemnat desfiinţarea sa ca stat de sine stătător. Pentru că, odată ce ar fi părăsit Iaşii şi rezistenţa în Moldova, factorii de decizie ai statului român ar fi ajuns la dispoziţia Petersburgului sau, poate, chiar prizonierii acestuia. În ianuarie 1918, într-adevăr, armata română a trecut Prutul, dar nu în „retragere”, aşa cum „sfătuiau” generalii şi diplomaţii ruşi la sfârşitul anului 1916, ci ca singura forţă militară organizată, capabilă să menţină ordinea şi stabilitatea într-un spaţiu al abuzului şi anarhiei generate atât de bolşevici cât şi de militarii ruşi în retragere, care urmăreau să se încadreze în armatele „albe” ale lui Vranghel şi Denikin

Menţionăm, deopotrivă, că în condiţiile revoluţiei din februarie, după lansarea de către prinţul Lvov a Proclamaţiei privind drepturile soldaţilor, prin acţiunea revoluţionară a „domnilor Gucicov şi Kerenski, ca miniştri de război”, armata rusă a fost cuprinsă de indisciplină, transformată, în scurt timp, în debandadă generală. Totodată, ostașii ruși a fost instigați la nesupunere ierarhică de către comisarii ideologici trimişi de Sovietul muncitorilor şi soldaţilor din Petrograd. Aceştia trebuiau să „lămurescă” soldaţii despre scopurile imperialiste ale războiului, în antiteză cu „binefacerile revoluţiei comuniste”. Încă din primăvara anului 1917, România a avut de suferit în urma efectelor grave ale dezintegrării armatei ruseşti, care au transformat alianţa militară precară cu Rusia într-o relaţie operativă imposibilă. Derularea colaborării militare, nu o dată sabotate de ofiţerii şi soldaţii ruşi, au creat complicaţii şi animozităţi insurmontabile în cadrul „frăţiei de arme” ruso-române. În acest context reţinem relatarea generalului rus Nicolae de Mokevitz, cuprinsă în memoriile sale. Acesta a consemnat atitudinea lamentabilă, chiar trădarea trupelor ruseşti, în iulie 1917, când ofensiva armatei a II-a române şi a IV-a ruse a fost brusc întreruptă ca urmare a refuzului infanteriei ruseşti din armata a VI-a de a ataca inamicul. Urmărind aspectele problematice ale colaborării româno-ruse, ajungem lesne la concluzia că prin Convenţia militară din 4 august am parafat o alianţă cu ruşii, dar fără ca aceştia să se dovedească, realmente, aliaţi. În decembrie 1917, cand s-a decis dezarmarea trupelor rusești și evacuarea lor peste Prut și, mai cu seamă, din ianuarie 1918, odată cu intrarea armatei române în Basarabia, adversitatea corpului ofițeresc rus față de România a crescut alarmant. În contextul înrolării ofițerilor, cadeţilor şi soldaţilor ruși în armata „albă” condusă de Denikin, aceștia s-au manifesat ostil împotriva Hotărârii de unire de la 27 martie 1918, plănuind – la fel ca și adversarii lor ideologici, bolșevicii – recuperarea prin forţa armelor a Basarabiei (Hotin, 7 ianuarie 1919, pregătirea ofensivei peste Nistru, din octombrie 1920, preconizată de Denikin). 

Din cauza acestor puncte nevralgice existente în agenda raporturilor româno-sovietice, dar şi în relaţia dintre România cu albgardiştii, susţinători ai amiralului Kolceak sau ai generalilor Vranghel şi Denikin, factorii de decizie de la Bucureşti au înţeles că orice contact sau negociere cu albgardiştii sau cu sovieticii nu pot conduce la nici un rezultat pozitiv. Totodată, au intuit perfect că problema unirii Basarabiei cu România era, în fapt, „nodul gordian” al relaţiilor româno-ruse, pe care ruşii de toate nuanţele şi culorile preconizau sa-l „dezlege” cu sabia. În aceste condiţii, într-o primă fază a acţiunii diplomatice, oamenii politici români au mizat pe sensibilizarea puterilor occidentale pentru a obţine recunoaşterea internaţională a Unirii de la 27 martie 1918 şi a graniţei de răsărit a României. Cu prilejul celei de a doua „audieri”a premierului român, acesta a cerut imperativ recunoaşterea actelor de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia. Atitudinea lui David Lloyd George de la 1 februarie 1919, care şi-a exprimat rezervele asupra caracterului plebiscitar şi spontan al adunărilor naţionale ce au votat deciziile de unire, dar mai cu seamă, faptul că revendicările legitime formulate de Ionel Brătianu erau considerate „exorbitante”, au anunţat, practic, dificultăţile cu care aveau să se confrunte delegaţia României în acţiunea de recunoaştere internaţională a noilor frontiere ale statului naţional unitar. Pe lângă antipatia mărturisită faţă de modul categoric prin care Brătianu reclama respectarea statutului României, în virtutea angajamentelor anterioare luate de aliaţi, poziţia premierului englez ascundea interese ferme politico-economice britanice în România. Încă de la sfârşitul anului 1918, Anglia se arăta interesată de petrolul românesc. Camuflate în spatele unui limbaj dublu, asociat diplomaţiei de conferinţă, aceste interese vizau exploatările petroliere şi, nu în ultimul rând, despăgubirile pe care particulari şi societăţi britanice din zona Basarabiei, intrată sub autoritatea României, urmăreau să le primescă de la statul român. În condiţiile revoluţiei bolşevice, Rusia se afla în plin război civil iar noul regim sovietic era considerat ilegitim. Prin urmare, nici regimul sovietic şi nici diferitele formule politice contrarevoluţionare albgardiste nu au fost recunoscute ca reprezentante ale Rusiei şi nu au fost invitate să participe la Conferinţa Păcii de la Paris.  În această situaţie, în tabăra Puterilor Aliate şi Asociate s-au înregistrat o serie de reticenţe în a se opera modificări teritoriului statului rus, fost aliat, cu atât mai mult cu cât acesta nu era reprezentat la forumul păcii. Din această perspectivă, observăm că pe tot parcursul participării delegaţiei americane la Conferinţa Păcii Statele Unite au urmărit consecvent acest principiu. Totodată, deşi cu mai puţină hotărâre, teza respectivă, a fost adoptată, într-o primă etapă, şi de reprezentanţii englezi şi francezi. Dacă în raport cu Decizia de la 27 martie 1918, poziţia comună albgardistă şi bolşevică era binecunoscută, iar atitudinea americană a rămas constantă pe toată perioada Conferinţei, singura necunoscută a ecuaţiei complicate privind Basarabia a rămas însăşi recunoaşterea internaţională a Unirii. Rezolvarea acestei probleme s-a dovedit extrem de dificilă la nivelul anului 1919, în condiţiile în care delegaţia noastră nu ştia clar care dintre foştii aliaţi vor sprijini cu loialitate apartenenţa legitimă a Basarabiei la statul român

Cu toate divergenţele de opinie manifestate în cursul dezbaterilor între Brătianu şi Clemenceau, premierul român avea, totuşi, încredere în atitudinea binevoitoare a Franţei faţă de revendicările româneşti. Încă din decembrie 1918, guvernul francez a iniţiat un grup de studiu pentru stabilirea viitoarelor frontiere postbelice. Proiectul francez era conceput de André Tardieu şi Emmanuel de Martonne, expert în geografia şi etnologia sud-estului european. Examinând configuraţia etnică a Transilvaniei şi Crişanei, De Martonne a susţinut punctul de vedere românesc, iar în privinţa Basarabiei, bazându-se pe o majoritate relevantă românească de 72%, savantul francez a atribuit-o României şi din consideraţie pentru efortul şi eroismul României din timpul conflagraţiei mondiale. La 8 februarie 1919, în cadrul lucrărilor Conferinţei de pace, s-a dezbătut, pentru prima dată, problema Basarabiei în şedinţa Comisiei pentru Afacerile Teritoriale ale României şi Iugoslaviei, organism compus din experţi britanici, americani, francezi şi italieni şi pus sub autoritatea Comisiei Centrale Teritoriale. Delegatul britanic, Eyre Crowe şi cel francez, Jules Laroche, au subliniat argumentele de ordin istoric, etnografic şi demografic care acreditau recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. Expertul american, Clive Day, s-a raliat colegului britanic, sir Eyre Crowe, care a insistat aupra înscrierii în tratatul Basarabiei a principiului etnic şi naţional, excluzând orice altă formulă. Reprezentantul S.U.A. a fost, însă, de părere să includă în tratat clauze privind garantarea drepturilor minorităţilor ridicând şi problema unor eventuale „dificultăţi în relaţia cu Rusia”. Chestiunea minorităţilor şi a reticenţei privind modificările teritoriale suportate de o mare putere, fostă aliată, care nu era prezentă la forumul păcii – puncte de vedere asumate integral de administraţia Wilson şi de delegaţii americani prezenţi la Conferinţa Păcii –, aveau să complice, după cum se va vedea, recunoaşterea unirii Basarabiei. Întâmplător sau nu, intervenţia expertului american anunţa atitudinea refractară a factorilor de decizie americani în această chestiune. Au urmat încă două şedinţe având ca temă de lucru statutul postbelic al teritoriului dintre Prut şi Nistru şi, în consecinţă, la 11 martie, Comisia s-a pronunţat  unanim în favoarea recunoaşterii unirii, adoptând următoarea rezoluţie: „Comisia, luând în considerare aspiraţiile generale ale poporului Basarabiei, caracterul moldovenesc al acestei regiuni, ca şi argumentele de ordin geografic, etnic, economic şi istoric, se pronunţă pentru unirea Basarabiei cu România”. Membrii Comisiei pentru Afacerile Teritoriale Română şi Iugoslavă au decis înaintarea proiectului spre avizare Comisiei Teritoriale Centrale care, aprobând recomandările comisiei de experţi, le-a supus spre aprobare Consiliului Miniştrilor de Externe. La 8 mai 1919, proiectul comisiei de experţi a fost dezbătut în faţa miniştrilor de Externe ai Marilor Puteri Aliate şi Asociate. Reacţia secretarului de stat Robert Lansing ni se pare definitorie în a contura percepţia politică a Washinghton-ului. Deşi experţii americani îşi puseseră semnătura pe documentul susmenţionat, secretarul de stat al S.U.A. s-a opus aprobării unanime sub pretextul absenţei de la Conferinţa păcii a unui guvern rus legitim recunoscut de Aliaţi. În şedinţa din 8 mai 1919, rezervele lui R. Lansing de a nu participa la delimitarea frontierei ruseşti ţineau cont, însă, şi de recomandarea preşedintelui W. Wilson privind posibilitatea recunoaşterii regimului alb al amiralului Kolceak, care era dispus, în problema Basarabiei, cel mult la organizarea unui plebiscit. Totodată, trebuie precizat că, înainte de şedinţa Consiliului Miniştrilor de Externe, Lansing fusese contactat şi de Boris Bahmeteev, fost consul rus la Washington, devenit preşedinte al Comitetului Politic, nucleul conducâtor al Conferinţei Politice Ruse, organizaţie a emigraţiei albe, antibolşevice, care susţinea pe amiralul Kolceak. Totodată, Bahmeteev fusese primit în audienţă de preşedintele Wilson prin intermediul unor oameni politici şi afacerişti foarte influenţi la Casa Albă. Prin urmare, considerăm că grupurile de interese ce gravitau în jurul preşedintelui american făceau lobby în favoarea regimului alb-gardist, interesate de perspectivele unor posibile concesiuni şi a exploatării economice a imensului teritoriu rusesc. Tot sub raport economic, menţionăm că un rol deosebit de important în viziunea americană asupra revendicărilor româneşti de la Conferinţa de Pace l-a avut interesul nedezminţit al acestora în problema petrolului românesc. Având în vedere importanţa petrolului şi produselor derivate, exploatarea resurselor petroliere româneşti devenise un obiectiv major pentru marii aliaţi. Dacă reprezentanţii lui Kolceak promiteau concernelor americane mari concesiuni în Rusia, Ionel Brătianu, exponentul politicii „prin noi înşine”, urmărea naţionalizarea subsolului şi a zăcămintelor petrolifere şi, în consecinţă, nu promitea şi nu îşi lua angajamente în dauna interesului naţional. După o deplasare la Londra, în martie 1919, înţelegând interesul britanic pentru petrolul românesc, I. I. C. Brătianu îi scria lui Mihai Pherekyde că: „petrolul interesează acolo, ca şi la Paris”. Tratativele purtate de Brătianu cu reprezentanţii englezi şi francezi în chestiunea petrolului au iritat S.U.A., care s-a simţit exclusă de la masa negocierilor. Preşedintele Standard Oil, A.C. Badford, a aflat de negocierile anglo-franco-române în chestiunea exploatării câmpurilor petrolifere româneşti şi, având sprijinul guvernului american, a organizat un set de măsuri care să contracareze excluderea companiei sale de către concurenţa anglo-franceză. Aşa se explică intervenţia brutală a senatorului Baruch, unul dintre cei mai influenţi colaboratori ai preşedintelui W. Wilson, care i-a declarat lui Ionel Brătianu că Statele Unite „nu admit ca, prin înţelegeri ostile intereselor lor, noi să dăm altor state concursul exclusiv al petrolului”. Tot cu intenţia de a obţine avantaje în industria petrolieră românească, prin memorandumul din 23 aprilie 1919, emis de Herbert Hoover, americanii lansau lui Brătianu un ultimatum în cinci puncte, în care ameninţau că aprovizionarea României de către Statele Unite va înceta, dacă nu „satisfacem fără întârziere” condiţiile lor. Semnificativ ni se pare faptul că prima cerinţă a senatorului Hoover era să vindem stocul de petrol disponibil societăţilor americane, condiţie care reiterează, în ansamblu, interesul american pentru petrolul românesc şi desluşeşte, punctual, atitudinea americană şi motivulul lansării memorandumului ultimativ. Reevaluând presiunile americane în problema petrolului românesc, iniţiate pe mai multe planuri, considerăm atitudinea lui Robert Lansing la şedinţa din 8 mai 1919, când a respins raportul experţilor privind Basarabia, o componentă a strategiei americane de a genera presiune în chestiunea recunoaşterilor teritoriale pentru a determina, din partea noastră, o poziţie conciliantă în problema exploatării petrolului românesc. Dacă luăm în considerare influenţa pe care senatorul Baruch şi Badford o exercitau asupra preşedintelui Wilson, această strategie a fost concepută la cel mai înalt nivel de oamenii politici americani împreună cu trusturile petroliere interesate de resursele româneşti. Istoricul Gh. Brătianu precizează că greutăţile create artificial delegaţiei noastre de la Paris reprezentau, în fapt, „încercarea de a smulge României concesiuni industriale foarte însemnate în folosul unui grup de financiari evrei americani, sub ameninţarea de a pierde sprijinul Americii la Conferinţă”

 În această cheie trebuie decriptată tactica lui Ionel Brătianu, care a înţeles interesul anglo-franco-american în exploatarea petrolului românesc. Fidel concepţiei „prin noi înşine”, Brătianu a „navigat” inteligent între interesele divergente ale Marilor Puteri şi a reuşit să creeze situaţii confilictuale între ele. Nu şi-a asumat nici un angajament ferm în chestiune petrolului şi a parat insidios presiunile sau ofertele tentante din partea unora, refuzând cu diplomaţie contracte bilaterale care, declara el, ar putea declanşa „iritarea” celorlalţi şi obiecţiile acestora faţă de recunoaşterea revendicărilor legitime româneşti. Într-o anumită măsură, diplomaţia lui Brătianu în problema petrolului a fost demascată de britanici. Aflat în vizită la Bucureşti şi în urma unor dese întrevederi atât cu Brătianu, cât şi cu oamenii politici din opoziţie, A. Leeper a întocmit un raport în care afirma că Brătianu intenţionează să „naţionalizeze petrolul şi alte industrii de bază”, iar pentru a submina tentativele englezilor, americanilor şi francezilor interesaţi în concesiunile petrolifere pentru exploatarea resurselor româneşti, Brătianu a încurajat disensiunile şi competiţia dintre Marile Puteri

 Problema Basarabiei a revenit în discuţie cu prilejul şedinţelor Consiliului Suprem în primele două zile ale lunii iulie 1919. Într-o atmosferă mai mult ostilă decât amicală creată României de marile puteri, în faţa delegaţiei române, în frunte cu Brătianu, şi a celei britanice, conduse de Lloyd George, A. Tardieu a prezentat raportul Comitetului pentru Probleme Teritoriale. Documentul recunoştea unirea Basarabiei cu România în baza dreptului la autodeterminare, ţinându-se seama, totodată, de argumentele şi realităţile de ordin istoric, etnic, geografic şi economic. Raportul mai conţinea, însă, şi garantarea drepturilor minorităţilor de către statul român, fapt care a declanşat reacţia lui Brătianu, care a cerut disjungerea celor două chestiuni, ce reprezentau două cauze diferite. În acest context, la 2 iulie 1919, Consiliul Suprem a chemat în audienţă separată pe primul ministru român şi pe Vasili Maklakov, un pesonaj foarte activ al emigraţiei ruse din acel timp, care „înregimenta” un grup de miniştri în exil ai guvernului Imperial şi al celui Provizoriu. Graţie influenţelor considerabile pe care le exercita Maklakov la Quai d’Orsay şi Sazonov la Londra, lui Maklakov i s-a permis să „pledeze” cauza rusească la Conferinţa de Pace. Totodată, Pichon şi Balfour, reprezentanţi ai guvernelor francez şi britanic, care sprijineau pe amiralul Kolceak şi alte formule contrarevoluţionare, voiau să permită participarea „albilor” pentru ca aceştia să expună „punctul de vedere rusesc” în chestiune Basarabiei. Secretarul de stat american, Robert Lansing, se ante-pronunţase, deja, şi susţinea „imperturbabil plebiscitul în ţinutul dintre Prut şi Nistru”, iar la 29 septembrie 1919, White, un alt delegat american, devenise făţiş suporterul „tezelor susţinute de ruşii de toate nuanţele”. Prin intermediul lui R. Lansing, dar şi cu concursul reprezentanţilor englezi şi francezi, a fost adus un „ţăran din Basarabia”, care protesta împotriva „oligarhiei româneşti”. Sub acest aspect menţionăm că Shimidt (fostul primar al Chişinăului) şi Krupenski (fost staroste al nobilimii basarabene), intitulându-se „delegaţi ai Basarabiei”, au avut acces neîngrădit la Secretariatul Conferinţei, depunând mai multe proteste şi memorii pro-ruse. Toate aceste presiuni – şi diversiuni –, organizate la începutul lunii iulie de ruşi, sub oblăduirea foştilor aliaţi, au „torpilat” buna desfăşurare a discuţiilor privind chestiunea Basarabiei şi au încurajat chemarea în „audienţă” a lui Vasili Maklakov. În discursul său, Maklakov, reprezentantul amiralului Kolceak, a descris în termeni patetici „agresiunea” armatei române din ianuarie 1918, „răpirea” Basarabiei şi a faptului că românii au obligat pe basarabeni să voteze pentru unire, organizând un plebiscit „fraudulos”. Potrivit intervenţiei lui Maklakov, situaţia votului pentru unire din Basarabia era comparabilă cu diversiunea Germaniei, care a organizat  plebiscitele din Letonia şi Lituania, ale căror locuitori votaseră pentru integrarea în Reich-ul german. De asemenea, Maklakov îşi exprima surprinderea că „membri ai Sovietului din Petersburg, integraţi în Sfatul Ţării, au votat senin pentru unirea Basarabiei cu Regatul României, jurând credinţă regelui Ferdinand, după ce tocmai răsturnaseră monarhia rusă a Romanovilor. În concluzie, intervenţia lui Maklakov a combătut autoritatea de a lua decizii a Sfatului Ţării şi nu a recunoscut unirea Basarabiei cu România. 

  În replică la discursul lui Maklakov, Brătianu a susţinut caracterul plebiscitar al Actului de la 27 martie 1918, dar si al celor, similare, de la Cernăuţi şi Alba Iulia arătând că într-un mod asemănător s-au exprimat şi “consiliile din Polonia, Cehoslovacia şi din alte părţi. „Audiat” despre legitimitatea şi atribuţiile Sfatului Ţării de la Chişinău, Brătianu a declarat că, deşi era un organism cvasi-revoluţionar înfiinţat ca efect al răsturnărilor sociale şi ideologice din Rusia anului 1917, acest consiliu s-a constituit în baza dreptului de autodeterminare al popoarelor din componenţa Imperiului ţarist, lansat prin proclamaţii atât de Kerenski, cât şi de Lenin. Că structura Sfatului cuprindea reprezentanţi ai tuturor locuitorilor Basarabiei, fără deosebire de naţionalitate sau religie. Acest organism, împreună cu generalul Şcerbaceev, şeful comandamentului armatei ruse de pe frontul românesc, au cerut imperativ armatei române să restabilească ordinea ameninţată de dezertorii din armata rusă şi de bolşevici. Totodată, Brătianu a spus că, în deplină libertate, Sfatul Ţării a decis unirea Basarabiei cu România şi, pentru a răspunde acuzaţiilor privind exploatarea ţărănimii, lansate de acel „ţăran din Basarabia” adus la Paris de gruparea albgardistă Sazonov-Maklakov-Krupenski, primul ministru român a precizat că tot Sfatul Ţării a promulgat reforma agrară, ratificată de Parlamentul României, la 22 decembrie 1918

Expozeul primului ministru român a fost deseori întrerupt prin intervenţia agasantă a secretarului de stat american Robert Lansing, care îl chestiona insistent dacă „România este dispusă să accepte un plebiscit în Basarabia?”. Prin urmare, asumându-şi fără rezerve teza ruşilor albi, susţinători ai regimului Kolceak, Lansing insista să abandonăm o întreagă documentaţie întocmită de experţii francezi, britanici şi, nu în ultimul rând, americani, privind caracterul românesc din punct de vedere istoric, etnografic şi economic al provinciei dintre Prut şi Nistru. Totodată, dacă acceptam „plebiscitul” am fi anulat, în fapt, însăşi Hotărârea de Unire din 27 martie 1918 de la Chişinău şi legitimitatea Sfatului Ţării. Or Brătianu a sesizat lesne această „capcană diplomatică”, respingând „plebiscitul”, care ar fi creat confuzie şi, totodată, instabilitate şi infiltrări bolşevice în Basarabia. Indignat şi decepţionat, deopotrivă, Brătianu a părăsit şedinţa Consiliului Miniştrilor de Externe şi, în aceeaşi zi, Parisul.   

Ignorarea intereselor româneşti în problema Basarabiei de către Marile Puteri, coroborată cu aceiaşi atitudine din partea foştilor aliaţi în chestiunea minorităţilor, a liberului tranzit, dar şi din cauza şantajului instrumentat în problema petrolului, a determinat retragerea delegaţiei României de lucrările Conferinţei de Pace. În chestiunea minorităţilor – care devenise marota foştilor aliaţi, folosită ca strategie al amestecului în problemele interne ale tânărului stat naţional-unitar român –, Ionel Brătianu a înţeles tactica „aliată şi asociată” şi, apărând suveranitatea naţională, a respins categoric semnarea tratatului minorităţilor. Chiar după ce demisionase din fruntea guvernului (17 septembrie 1919), Brătianu a precizat: „Nu trebuie cineva să-şi închipuie, la Paris sau aiurea, că vom semna tratatul minorităţilor”

În prima jumătate a lunii iulie, a apărut o altă problemă menită să încurce şi mai mult dezbaterea onestă a chestiunii Basarabiei. Britanicii şi americanii cereau „retrocedarea Cadrilaterului Bulgariei”, idee ce s-a confruntat cu opoziţia Franţei, care nu admitea nici o cedare de teritoriu aflat sub autoritate românească înainte de război. Analizând atitudinea Franţei, la 29 septembrie 1919, acelaşi Robert Lansing formula obiecţii în faţa ambasadorului francez pentru „atitudinile filo-române” ale Quai d’Orsay-ului şi ale contelui de Saint Aulaire. La începutul lunii septembrie 1919, s-a revenit la ideea cedării Cadrilaterului Bulgariei – sau măcar a unei o părţi – în schimbul recunoaşterii suveranităţii statului român asuprea teritoriului dintre Prut şi Nistru. La 17 septembrie, aceste noi demersuri au fost demascate ferm de Ionel Brătianu, care le-a caracterizat  drept un veritabil „şantaj” la adresa României, reiterând faptul că Basarabia, provincia românească dintre Prut şi Nistru, nu poate face obiectul unui troc politic

Pe lângă atitudinea foştilor aliaţi în problema minorităţilor, plecarea lui Brătianu de la Paris a fost motivată şi de iniţiativa marilor puteri de a trimite o scrisoare amiralului Kolceak, prin care liderul alb-gardist era invitat “să hotărască soarta părţilor româneşti ale Basarabiei”, procedură apreciată de Brătianu ca inadmisibilă. De altfel, scrisoarea către Kolceak făcea parte dintr-o serie de iniţiative mult mai complexe. Respingând recunoaşterea legitimităţii regimului bolşevic, foştii noştri aliaţi mizau, însă, pe conducătorii contrarevoluţiei din Rusia. Dacă Wasinghton-ul alesese susţinerea lui Kolceak, de la Londra ni se sugera, ca în chestiunea Basarabiei, să ne înţelegem cu Denikin, comandantul forţelor alb-gardiste care operau în sudul Ucrainei. Britanicii îl susţineau pe generalul Denikin, reprezentat la Bucureşti de Poklevski-Koziel, fostul ministru plenipotenţiar al Rusiei ţariste în România, care încerca prin Rattigan, însărcinatul cu afaceri britanic, să redobândească materialele de război abandonate de Şcerbaceev. De la Bucureşti, Rattigan telegrafia lui Balfour să intervină la Brătianu pentru a preda aceste efecte militare, necesare înarmării trupelor lui Denikin. În septembrie 1919, colonelul Radu R. Rosetti, ataşatul nostru militar la Londra, a fost primit în audienţă de W. Churchill, titularul Ministerului de Război al Marii Britanii, care l-a felicitat pentru ocuparea Budapestei şi lichidarea focarului bolşevic, iar în chestiunile ce ţineau de problematica frontierelor răsăritene ale României a recomandat guvernului român o înţelegere cu Denikin. Răspunzând lui Churchill, colonelul Rosetti a confirmat că starea de spirit din România este hotărât anticomunistă şi că armata română ar lupta contra bolşevicilor, dar o înţlegere cu Denikin este imposibilă din moment ce acesta revendica teritorii româneşti”. La 10 noiembrie, Radu Rosetti, împreună cu basarabenii Ion Pelivan şi Daniel Ciugureanu, delegaţi ai guvernului român, au paticipat la o altă întâlnire cu W. Churchill. După felicitările protocolare, care în esenţă subliniau efortul militar şi bravura trupelor române în timpul războiului, mai ales în condiţiile anarhiei bolşevice ce domnea în rândurile trupelor ruseşti, ministrul englez lansează o altă sugestie, mult mai clară, referitoare la oportunitatea unei înţelegeri cu Denikin în care „şi-a pus toată încrederea şi că cine îl va ajuta îi va fi prieten”. Tot Churchill anunţa decizia Angliei de a ajuta la restabilizarea Rusiei şi că acum este momentul „a ne înţelege cu Denikin când este la strâmtoare, căci mai târziu când va fi o Rusie mare, fie ţaristă, fie bolşevică aceasta nu va mai fi posibilă”. D. Ciugureanu a confirmat necesitatea anihilării bolşevismului, fapt care l-a determinat pe ministrul englez să afirme că Anglia susţine refacerea „Marii Rusii” cu „oameni şi muniţii” în aşa fel încât în primăvara anului 1929, armata lui Denikin să ajungă la un efectiv de 750 000 de soldaţi”. Încercând să sondeze disponibilitatea Marii Britanii de a superviza o eventuală apropiere de Denikin a autorităţilor de la Bucureşti, Ciugureanu a pus problema garanţiilor engleze în conjunctura unei viitoare înţelegeri a României cu Denikin. Ministrul britanic nu a răspuns acestei obiecţii, declinând tacit orice competenţă. Colonelul Rosetti a transmis Marelui Cartier General un raport confidenţial privind întâlnirea delegaţiei basarabene cu W. Churchill, în care menţiona intenţia lui D. Ciugureanu de a relata convorbirea  de la Londra Consiliului de Miniştri de la Bucureşti

În contextul în care Denikin predă comanda trupelor alb-gardiste generalului Vrangel, aranjamentul potenţial cu Denikin nu a mai fost de actualitate. Din perspectiva interesului naţional al României, tradus explicit, în obţinerea legitimă a recunoaşterii internaţionale a Actului de unire de la 27 martie 1918 şi a graniţei răsăritene pe Nistru, manevrele interesate anglo-franco-americane de a susţine diverse formule politice contrarevoluţionare (Kolceak sau Denikin) au complicat şi amânat cu încă un an dezbaterea judicioasă a „dosarului Basarabiei”. 

Retragerea lui Brătianu de la lucrările Conferinţei de Pace de la Paris a fost considerată drept un act de indisciplină şi, chiar, rebeliune  de către Marile Puteri Aliate şi Asociate. După o activitate hotărâtă sub raportul reconfirmării statutului şi rolului României la Conferinţa Păcii de la Paris, în virtutea Tratatului din 4/17 august 1916, semnat de României cu Antanta şi ignorat de foştii aliaţi, după un „război total” declarat tuturor celor care se opuneau revendicărilor teritoriale româneşti, în deplină înţelegere cu regele Ferdinand, I. I. C. Brătianu  şi-a depus demisia. Aşa se încheie o primă fază, cea rezistentă în raport cu artizanii păcii de la Paris, urmând a doua etapă, conciliantă, marcată de preluare guvernului de către omul politic ardelean Al. Vaida Voevod, din partea Blocului parlamentar, coaliţie politică ce reunea mai multe grupări.

Activitatea diplomaţiei româneşti pentru confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România a continuat prin demersurile noului guvern al Blocului parlamentar, condus de  Al. Vaida Voevod, care trebuia să destindă atmosfera creată României prin „atitudinea” refractară şi cererile „exorbitante” ale „rebelului” Brătianu. Nu avem date concludente, iar documentele nu consemnează vreo înţelegere secretă între primul ministru demisionar şi noul prim ministru al Blocului parlamentar, însă evoluţiile pe plan intern şi extern par să confirme existenţa unei strategii asumate de cei doi oameni politici, în vederea obţinerii confirmării internaţionale a actelor de unire la Conferinţa Păcii de la Paris. Dacă într-adevăr a existat o astfel de strategie, aceasta a fost concepută la cel mai înalt nivel, sub autoritatea regelui Ferdinand, şi a rămas secretă pentru a surprinde factorii de decizie de la forumul păcii de la Paris. Stratagema configura, practic, următorul scenariu:  în prima fază, cea rezistentă, Ionel Brătianu a „jucat dur” cu Marile Puteri, urmărind cu îndârjire să impună revendicările noastre teritoriale, chiar cu riscul de a irita şi exaspera pe foştii aliaţi, lucru care s-a şi întâmplat. Într-o a doua etapă, cea conciliantă, Vaida-Voevod şi Take Ionescu au devenit „culanţi”, au adoptat un ton politicos, adecvat negocierilor, cedând unor presiuni prin acordare de mici concesiuni, care nu „impietau”, însă, asupra suveranităţii statului român şi nici asupra proiectului general al recunoaşterilor internaţionale, absolut necesare ca instrumente juridice de drept internaţional şi utilitate publică. Semnalele pozitive transmise de foştii aliaţi, artizani ai Conferinţei pariziene, odată cu îndepărtarea lui Brătianu din fruntea guvernului şi preluarea acestuia de către Al. Vaida Voevod, demonstrează, indubitabil, satisfacţia şi „uşurarea” că au scăpat de „nebunul” de Brătianu, Clemenceau susţinând că impasul în care a intrat Conferinţa de la Paris s-ar datora exclusiv „perfidiei lui Brătianu şi a intrigilor” . După semnarea păcii cu Austria şi a tratatului minorităţilor, în luna ianuarie 1920, Al. Vaida-Voevod a avut o serie de întrevederi cu Clemenceau, Lloyd George, Nitti şi Wallace, iar la 20 ianuarie într-o şedinţă a Consiliului Suprem, Lloyd George a ridicat problema frontierei de est a statului român. Clemanceau şi premierul britanic au condiţionat satisfacerea cererii guvernului român de retragerea trupelor noastre din Ungaria, dar s-a emis clar semnalul că marile puteri au luat act de recomandarea Comisiei pentru Afacerile Române care susţinea apartenenţa Basarabiei la România. Tot în această perioadă, mai ales Franţa insista pentru evacuarea trupelor lul Denikin prin România, iar Al. Millerand remite o telegramă către principalele ambasade în care se notifica faptul că şi Clemenceau este gata să recunoască drepturile noastre asupra Basarabiei după exemplul premierului englez. La 3 martie Consiliul Suprem precizează şi mai clar condiţionarea recunoaşterii unirii Basarabiei de retragerea noastră din Ungaria, conform angajamentului formulat de Al Vaida-Voevod în 26 februarie 1920, evacuare ce avea să înceapă în curând. Totodată, la 4 mai 1920, Secretariatului General al Conferinţei de Pace remite ambasadorului american de la Paris, Hugh C. Wallace o adresă prin care informează că la 3 martie 1920, guvernul român şi-a asumat rezolvarea „problemelor restante în litigiu” şi a luat act de hotărârea Consiliului Suprem de a proceda la retragerea trupelor române din Ungaria, iar „după luarea în consideraţie a aspiraţiilor generale ale polulaţiei din Basarabia şi a caracterului moldovenesc al acestei regiuni, din punct de vedere geografic şi etnografic, precum şi a argumentelor istorice şi economice, principalele Puteri Aliate se pronunţă ele însele, prin urmare, în favoarea unirii Basarabiei cu România”. Răspunsul secretarului de stat, E. Baindbridge Colby, către ambasadorul S.U.A. la Paris nu a întârziat. Instrucţiunile de la Washington reiterau viziunea adoptată cu un an în urmă de R. Lansing şi se cerea lui Wallace să declarea Puterilor Aliate şi Asociate, dar şi României, că: „Statele Unite trebuie să decline din nou oferta de a deveni parte la orice tratat care tinde să dezmembreze Rusia”.

Confirmarea internaţională a unirii Basarabiei cu România s-a hotărât la 28 octombrie 1920 în condiţiile semnării fără rezerve din partea lui Take Ionescu a tratatului colectiv asupra frontierelor comune dintre statele succesoare ale fostei Monarhii austro-ungare. Consiliul Ambasadorilor i-a prezentat primului-ministrului protocolul care consemna recunoaşterea de jure a unirii Basarabiei cu România. Conceput în spiritul Societăţii Naţiunilor, tratatul sublinia la articolul 1: Înaltele Părţi contractante recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între actuala frontieră a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la gura de vărsare până la punctual unde este tăiat de vechiul hotar dintre Bucovina şi Basarabia şi acest vechi hotar”. În articolul 9 se preciza că Rusia este invitată să adere la acest tratat “îndată ce va exista un guvern rus recunoscut de Puterile contractante”. Tratatul era semnat de Marea Britanie, Franţa, Italia, şi, bineînţeles, România.  Japonia şi-a pus semnătura pe acest document cu două zile întârziere, deoarece reprezentantul nipon era la Bruxelles. Tratatul a fost ratificat mai târziu, la 19 mai 1922, de către Anglia, la 11 mai 1924 de Franţa şi la 7 martie 1927 de Italia. Japonia nu a mai ratificat acest tratat pe fondul înţelegerii sovieto-nipone din 1925 cu privire la insula Sahalin, când japonezii şi-au luat angajamentul, printr-un acord secret, să nu ratifice tratatul referitor la Basarabia. În 1938, Al Cretzianu a formulat un raport prin care s-a argumentat posibilitatea ratificării din partea Japoniei. De asemenea ambasadorul nipon de la Moscova a declarat unor diplomaţi români (Ciuntu şi Dianu) că Japonia era dispusă să ratifice tratatul de la Paris

*

Tratatul de la Paris nu a fost recunoscut de Statele Unite, iar Rusia sovietică l-a denunţat vehement după câteva zile de la semnare. Luând în considerarea reacţiile de la Washington şi Moscova, factorii de decizie ai politicii externe româneşti au înţeles că atitudinile americană şi sovietică ar putea declanşa dificultăţi din perspectivă internaţională asupra apartenenţei Basarabia la statul român. Prin urmare, Bucureştiul si-a propus să acţioneze hotărât pe scena internaţională şi pe plan bilateral, atât în Vest, cât şi în Est.

 Cu ocazia semnării Pactului Briand-Kellogg, chiar la 27 august 1928, legaţia Statelor Unite de la Bucureşti a trimis textul Tratatului de renunţare la război în diferendurile dintre state către Preşedinţia Consiliului de Miniştri de la Bucureşti, cu invitaţia adresată guvernului român de a adera la acest document. În aceiaşi zi, Ministerul Afacerilor Străine a remis legaţiei americane o notă diplomatică ce afirma disponibilitatea României în a denunţa războiul şi, evident, decizia de a semna Tratatul de la Paris, după cum mai era denumit Pactul Briand-Kellogg, cu menţionarea expresă a motivelor care conduceau România spre atare decizie. Totodată, Ministerul român a trimis această notă legaţiei americane cu rugămintea explicită de a fi înmânată lui F. B. Kellogg, considerat principalul artizan al Pactului, iar la 4 septembrie M. Sturdza, însărcinatul cu afaceri a României la Washington a depus documentul de aderare al României la Tratat. La Bucureşti, premierul român, G. G. Mironescu, în expunerea de motive privind proiectul de lege ce ratifica menţiona răspunderea reciprocă de neagresiune a tuturor vecinilor şi de-a lungul tuturor frontierelor României Mari

Eforturile Bucureştilor de a sensibiliza factorii politici americani în sensul recunoaşterii unirii Basarabiei cu România au continuat în anul următor, când România şi Statele Unite au semnat Tratatul de Arbitraj şi Conciliaţiune, la 21 martie 1929. Importanţa acestui document poate fi apreciată în consonanţă cu prevederile Pactulului Briand-Kellog. Renunţarea la război implica rezolvarea diferendurilor dintre state prin negocieri, iar actul semnat în martie 1929 venea în completarea Pactului, asigurând partea română, cel puţin la prima vedere, de sprijinul american in eventualele tratative. Speranţele Bucureştiului se bazau şi pe semnarea, în februarie 1929, a Protocolului de la Moscova alături de U. R. S. S ., Polonia şi Ţările Baltice, document ce reitera practic stipulaţiile Pactului Briand-Kellogg şi care anunţa o normalizare a relaţiilor tensionate, până atunci, dintre statele semnatare

În 1933, în contextul semnării Convenţiei de definire a agresorului, Casa Albă observa cu satisfacţie destinderea survenită între N. Titulescu şi M. Litvinov şi, prin urmare, la 12 aprilie 1933, secretarul de stat Cordell Hull aducea la cunoştinţă preşedintelui F. D. Roosevelt eforturile diplomaţiei române de a obţine confirmarea unirii Basarabiei la România. C. Hull susţinea că, de altfel, S. U. A. au recunoscut de facto unirea provinciei dintre Prut şi Nistru şi jurisdicţia statului român pe teritoriul Basarabiei, atâta timp cât consulatul american de la Bucureşti emite vize cetăţenilor români proveniţi din Basarabia. Tot C. Hull expune şi modalitatea prin care Statele Unite pot adopta reunoaşterea de jure a unei situaţii deja confirmate şi operabile la nivel consular. El propune ca de la 1 iulie 1933, în cotele de imigraţie să se facă referire doar la România şi să se evite consemnarea denumirii de Basarabia pentru cetăţenii români proveniţi din această regiune, subliniind încă odată că o astfel de soluţie ar însemna, în opinia oficialului american, recunoaşterea de facto a apartenenţei Basarabiei la statul român. În baza aprobării a preşedintelui Roosevelt a memorandum-ului trimis de secretarul de stat Cordell Hull, se ia decizia ştergerii din cotele de imigraţie a denumirii exprese de „Basarabia”, hotărându-se ca, de la 1 iulie, procentul de imigraţie atribuit Basarabiei să revină României, aspect ce consemna recunoaşterea – implicită, nu şi explicită – a apartenenţei Basarabiei la România de către factorii de decizie de la Washington. 

 Semnarea Tratatului de la Paris a „surprins” Rusia Sovietică, declanşând, la 1 noiembrie 1920, reacţia ostilă a Moscovei, care remis guvernelor Marii Britanii, Franţei, Italiei şi României o notă de protest. Semnatarul acestui document era Rakovski, care preciza că „guvernele Republicilor Sovietice ale Rusiei şi Ucrainei declară că ele nu pot recunoaşte ca având vreo putere înţelegerea cu privire la Basarabia făcută fără participarea lor şi că ele nu se consideră în nici un fel legate de tratatul încheiat pe această temă de alte guverne”. Stat direct interesat de Basarabia şi de prezenţa sa la Gurile Dunării, Rusia Sovietică nu a recunoscut Tratatul de la Paris şi a încercat să-i minimalizeze forţa şi greutatea juridică în toată perioada interbelică. „Surprinderea” sovieticilor se referea la faptul că Tratatulul Basarabiei s-a semnat chiar în timpul negocierilor româno-sovietice de la Copenhaga. Din iniţiativa primului ministru Al Vaida-Voevod, încă din februarie 1920, reprezentantul nostru la Copenhaga, D. N. Ciotori, iniţiase discuţii cu Maxim Litvinov şi mai apoi cu Leonid Krasin. Negocierile bilaterale cu sovieticii nu aveau un caracter oficial, dar testau disponibilitatea sovieticilor spre concesii, iar interesul nostru era desigur, recunoaşterea unirii Basarabiei cu România. Momentul era prielnic şi din perspectiva vacuumului de legitimitate, ce condamna regimul bolşevic la izolare internaţională. D. Ciotori remite colonelului Radu Rosetti informaţia că Litvinov dorea încheierea păcii ca o recunoaştere politică a Sovietelor şi că ar fi consimţit verbal la recunoaşterea Basarabiei ca parte a României. Semnarea Protocolului de la Paris l-a surprins pe D. Ciotori în miezul tratativelor cu L. Krasin care s-a arătat contrariat de graba arătată de români în a tranşa chestiunea Basarabiei fără acordul principalului stat interesat. El a punctat „iritat” eroarea diplomaţiei române, făcând observaţia că am „greşit înţelegându-ne peste capul sovieticilor”

Anul 1924 a marcat ieşirea din izolare a regimului sovietic prin recunoaşterea guvernului sovietic de către Marea Britanie, Italia (în februarie) şi Franţa (în octombrie). Gestul politic al Angliei şi Italiei au determinat factorii de decizie de la Bucureşti să încerce normalizarea relaţiilor Moscova. Deşi contactele anterioare româno-sovietice de la Copenhaga, Varşovia, Genova, nu au înregistrat rezultate notabile, s-a decis organizarea unei conferinţe bilaterale la Viena.  Instrucţiunile prim-ministrului I. I. C. Brătianu pentru delegaţia deplasată la Viena subliniau faptul că pentru stabilirea relaţiilor de buna vecinătate trebuia fixată, inerent, graniţa, care înseamnă recunoaşterea unirii Basarabiei. De asemenea, Ionel Brătianu recomanda tactic „despărţirea chestiunii Basarabiei de aceea a tezaurului”. În consecinţă, scopul delegaţiei noastre era ca reprezentanţii sovietici să recunoască Nistrul drept frontieră între cele două state, formulă care implica şi recunoaşterea apartenenţei Basarabiei la statul român. Pretenţia Uniunii Sovietice de a se organiza un „plebiscit în Basarabia” a determinat eşuarea Conferinţei sovieto-române de la Viena. Telegrama secretă trimisă lui Krestinski de către Gh. Cicerin, comisar al poporului pentru afacerile externe, dovedeşte clar că ruşii nu voiau să negocieze. Sovieticii doar mimau încercarea de a rezolva litigiul Basarabiei pe cale paşnică, pentru a câştiga respectabilitate în plan diplomatic, după o lungă perioadă în care fuseseră excluşi din rândul popoarelor civilizate şi din concertul Marilor Puteri. Textul telegramei lui Cicerin demonstrază, în fapt, boicotarea discuţiilor bilaterale de la Viena: „Trebuie ca la conferinţă să se facă auzit cuvântul plebiscit. Probabil, cum veţi menţiona cuvântul Basarabia, românii vor pleca, de aceea printre primele cuvinte ale dvs., când o veţi menţiona, să fie plebiscit. Introduceţi acest cuvânt chiar în prima dvs. frază”. După cum am arătat, formula plebiscitului fusese lansată în contextul lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris de către Vasili Maklakov, delegat albgardist şi susţinător al amiralului Kolceak. Obişnuit cu optica şi strategia rusească, încă de la Conferinţa Păcii de la Paris, Ionel Brătianu anticipase şi acest posibil impas al negocierilor, recomandând delegaţiei noastre deplasată la Viena să afirme hotărât că: „România nu va accepta un plebiscit în Basarabia din mai multe considerente: noi urmărim pacificarea Basarabiei, iar prin plebiscit s-ar destabiliza; acceptând plebiscitul ne-am contrazice faţă de aliaţi repunând în discuţie problema Basarabiei, după ce ei au recunoscut unirea”. Pe bună dreptate, reprezentanţii statului român au respins din principiu ideea plebiscitului, întrucât s-ar fi pus sub semnul întrebării Hotărârea de Unire a Sfatului Ţării din 27 martie 1918 şi s-ar fi abandonat, deopotrivă, argumentaţia de ordin istoric, demografic, geografic, etnografic, referitoare la drepturile noastre istorice asupra Basarabiei şi la legitimitatea Unirii, adoptată fără rezerve, după cum am arătat mai sus, de către experţii francezi, britanici şi americani din Comisia Teritorială Centrală. Totodată, cedarea în faţa presiunii sovietice ar fi anulat Protocolul de la Paris, singurul instrument juridic internaţional care recunoştea Unirea şi graniţa de răsărit a României Mari. 

Prin urmare, observăm că tema „plebiscitului” a fost o stratagemă utilizată de reprezentanţii albgardişti la Paris, în iulie 1919, dar şi la Viena, în martie-aprilie 1924, de către sovietici. După ample cercetări în arhivele ruse şi americane, istoricul Gh. Buzatu a demonstrat că în problema Basarabiei, atât reprezentanţii emigraţiei „albe”, ţariste, cât şi oficialităţile bolşevice s-au regăsit pe aceeaşi platformă anti-românească, nerecunoscând unirea şi apartenenţa provinciei dintre Prut şi Nistru la România. Viziunea comună în chestiunea Basarabiei era slujită cu acelaşi fanatism de forţele albgardiste monarhiste, care urmăreau nostalgic refacerea Rusiei ţariste, cât şi de liderii regimului sovietic, promotori ai „exportului” revoluţiei comuniste. Ca principiu şi metodă, au utilizat împreună formula „plebiscitului”, generând confuzie asupra legitimităţii şi corectitudinii Deciziei de unire de la 27 martie 1918, ca „expresie a interesului politic special pentru acest teritoriu”. În aceea perioadă, în fapt, atât emigraţia „albă”, cât şi liderii regimului sovietic, considerau Basarabia un teritoriu „eliberat de sub jugul turceasc”, la 1812. Documentaţia sovietică prezentată la Conferinţa de la Viena, de exemplu, apelând la „cutume medievale”, susţinea ireductibil această versiune halucinantă lansată de Rusia imperială, încercând să „legitimeze” un rapt teritorial din vremea ţarului Alexandru I. Prin urmare, autoritatea sovietică asupra teritoriului dintre Prut şi Nistru era consfinţită prin dreptul forţei şi al războiului, neţinând cont de forţa dreptului istoric, perspectivă ce coincidea perfect cu tezele susţinute de reacţionarii ruşi, antibolşevici din exil.

După înfrângerea contrarevoluţiei albe, numeroşi militari, oameni politici şi foşti diplomaţi ataşaţi lui Kolceak, Denikin sau Vranghel, prin numeroase demersuri, au manifestat atitudini vehement antiromâneşti, privind – mai cu seamă –, apartenenţa Basarabiei la statul român (articole în presa occidentală, memorii, manifeste, înfiinţarea de organizaţii iredentiste, cu precădere în vecinătatea României). În Bulgaria exista un centru organizat de foşti militari ruşi din trupele lui Denikin, întrucât evacuarea armatei albe s-a efectuat prin Bulgaria, iar primul „popas”, pe care l-a făcut generalul Denikin în lungul său exil, a fost Sofia. Un puternic centru monarhist care milita pentru restaurarea Rusiei ţarilor era în Serbia, iar în Ungaria existau organizaţii contrarevoluţionare ruseşti sprijinite de autorităţile horthyste. Potrivit unui document de arhivă, centrul cel mai bine organizat era la Praga, unde s-au asociat, pe o platformă explicit antiromânească, mai multe curente iredentiste „de la monarhismul cel mai reacţionar până la bolşevismul cel mai anarhic”. Dar nu doar în Europa sud-răsăriteană s-au organizat astfel de asociaţii antiromâneşti. În capitala Franţei şi în Belgia circulau broşuri şi manifeste antiromâneşti, lansate de albgardiştii din Paris, iar diplomaţii noştri informau centrala Ministerului de Externe român că anumite „persoane refugiate din Basarabia din cauza atitudinilor antiunioniste”, care se recomandau „Emigraţia Basarabeană”, au început „o campanie prin presă şi conferinţe, îndreptată contra României”. În acelaşi registru antiromânesc s-au manifestat şi emigranţii politici ruşi din Statele Unite. La 10 februarie 1937, Alexandr Kerenski contesta unirea Basarabiei cu România într-un articol publicat în „New York  Times”, declarând că în momentul în care „Rusia va fi iar în picioare, România va fi silită să caute a avea relaţiuni prieteneşti cu ea şi, pe o cale sau alta, situaţia Basarabiei trebuie determinată cu argumentele Rusiei”. În acelaşi articol, Kerenski lăuda administraţiile americane, care nu aprobase politica europeană „greşită” de a opera modificări asupra teritoriului rusesc, referindu-se la Tratatul de la Paris, din octombrie 1920

Prin urmare, atitudinile şi acţiunile explicite antiromâneşti, adoptate atât emigraţia reacţionară „albă”, cât şi regimul sovietic, demonstrează că, dintotdeauna, interesele Moscovei, „camuflate” în diverse proiecte, atractiv şi generos prezentate, nu ţin, nicicum, cont de „culoarea” politică. Din această perspectivă, declaraţia lui Poklevski-Koziel, fostul reprezentant al Rusiei ţariste la Bucureşti, stabilit la Bucureşti după izbucnirea revoluţiei bolşevice, rămâne semnificativă în definirea relaţiei noastre cu Vecinul de la Răsărit. Întrebat de jurnalistul Ion Joldea-Rădulescu despre pericolul comunismului rusesc, fostul ministru plenipotenţiar al ţarului Nicolae al II-lea a răspuns că: „Nu doar bolşevismul constituie primejdia morală care vă pândeşte, ci Rusia, Rusia pur şi simplu”, confirmând, astfel, că vecinătatea cu ruşii a fost şi este „blestemul poziţiei geopolitice a României” şi că, „aşezaţi în calea tuturor răutăţilor”, suntem „prea aproape de Rusia şi prea departe de Dumnezeu”

Ruperea tratativelor româno-ruse de la Viena a declanşat o vie activitate la Moscova. La 29 iulie 1924, Biroul Politic al Partidului Bolşevic a decis crearea, în stanga Nistrului, a Republicii Autonome Sovietice Socialiste Moldoveneşti, în cadrul Republicii Sovietice Socialiste Ucraina. Scopul formării acestui stat artificial era, indubitabil, crearea iredentei sovietice pentru reocuparea Basarabiei, intenţie clar declarată atâta timp cât graniţa noii republici era preconizată pe Prut. Între 1919-1924, Rusia Sovietică prin Comintern şi Federaţia Comunistă Balcanică a întreprins mai multe acţiuni subversiv-propagandistice împotriva României, iar „răzmeriţa” de la Tatar-Bunar a făcut parte din proiectul sovietic de recucerire militară a proviciei româneşti dintre Prut şi Nistru, după cum o dovedeşte circulara secretă a Cominternului, semnată de Radek. Eşecul „revoluţiei” de la Tatar Bunar a determinat Moscova să pună în practică, la 12 octombrie 1924, decizia înfiinţarii R.A.S.S.M. în cadrul Ucrainei, re-afirmând, pe această cale, intenţia fermă de a anexa Basarabia. Constituirea R.A.S.S.M a coincis cu apariţia teoriei „moldovenismului”, teză care a declanşat un proces antidentitar terifiant, conceput cu scopul deznaţionalizării românilor de pe ambele maluri ale Nistrului, cu efecte dezastroase lingvistice şi etno-culturale, vizibile şi în zilele noastre.

Uniunea Sovietică a manifestat aceeaşi ostilitate față de apartenenţa Basarabiei la România şi în următoarea perioadă. Acest fapt a declanşat o amplă activitate a factorilor de decizie de la Bucureşti pentru normalizarea relaţiilor româno-sovietice cu intenţia clară de a obţine recunoaşterea sovietică a Nistrului drept graniţă între cele două state. Admiterea Uniunii Sovietice în Liga Naţiunilor în 1934 a accelarat activitatea coordonată de Nicolae Titulescu în vederea restabilirii raporturilor dintre România şi U.R.S.S..Astfel, după mai multe întrevederi Titulescu-Litvinov, la 9 iunie 1934 s-au reluat relaţiile diplomatice româno-sovietice. Partizan şi artizan al securităţii colective, N. Titulescu a contribuit la încheierea pactelor de asistenţă mutuală între Franţa şi U.R.S.S. şi între Cehoslovacia şi U.R.S.S. În condiţiile în care România avea tratate atât cu Franţa, cât şi cu Cehoslovacia, următoarea etapă era semnarea unui pact de asistenţă mutuală între România şi Uniunea Sovietică. Iniţiativa dipomatică titulesciană a fost sprijinită de guvernul român şi de unii lideri din opoziţie, iar regele Carol al II-lea a încurajat personal acţiunea ministrului de Externe, mărturisindu-i că: „Ceea ce face forţa argumentului dumitale este că e mai bine să avem pe ruşi prieteni decât inamici”.  La 21 iulie 1936, s-a perfectat protocolul româno-sovietic, document ce prefaţa pactul de asistenţă mutuală, care indica, de patru ori, că frontiera între cele două state este pe Nistru. M. Litvinov nu avea, însă, mandat din partea guvernului sovietic şi a „amânat” semnarea pactului. Refuzul lui Litvinov de a semna pactul de asistenţă mutuală româno-sovietic din 1936 prognoza „nori negri” la graniţa Nistrului, dovedind „jocul dublu” al sovieticilor: implicarea Moscovei în politica securităţii colective era o diversiune menită să „adoarmă” vigilenţa Europei şi, în special, a statelor vecine

*

Tratatele semnate la Versailles, Neuille-sur-Seine, Saint Germain, Trianon, Paris şi Sévres) reprezintă, fără îndoială, temelia politico-juridică a României Mari, sub raportul recunoaşterii internaţionale a înfăptuirilor consemnate în hotărârile de unire ale anului 1918. Corpurile legiuitore de la Bucureşti au conferit, din punctul de vedere al statului roman, consacrarea legislativă a sistemului tratatelor de pace de la Paris. Din perspectiva temei noastre, în arhitectura politico-diplomatică configurată de oamenii politici români la Conferinţa de Pace, Protocolul de la Paris se prezintă un document mult mai fragil în comparaţie cu celelalte tratate parafate în capitala Franţei. La 1920, Tratatul Basarabiei a fost un document internaţional necesar dar – după cum se va aprecia şi dovedi mai târziu –, nu şi suficient, în încercarea oamenilor de stat români de a securiza graniţa Nistrului, considerată cea mai vulnerabilă. Neliniştea Bucureştilor a crescut exponenţial în condiţiile în care Rusia Sovietică, devenită U. R. S. S., recuperează pe tărâm diplomatic handicapul evident de a nu fi fost admisă ca partener de discuţie la forumul păcii de la Paris. Evoluţia României în cadrul relaţiilor internaţionale europene în timpul celor două decenii interbelice demonstrază că oamenii politici români au sesizat pericolul la care se expune ţara în raport cu factorul rusesc. Prin urmare, aşa se explică activitatea sistematică politico-diplomatica a României interbelice, inteligent orientată de N. Titulescu atât spre Vest, cât şi spre Est, cu scopul neutralizării lipsei de înţelegere a realităţilor româneşti (în raport cu S.U.A) şi, totodată, pentru aplanarea unor adversităţi declarate ale  U.R.S.S. faţă de statul naţional-unitar roman.

În iunie 1940, in urma aplicarii articolului 3 din Protocolului adiţional secret al Pactului Ribbentrop-Molotov, Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei sunt ocupate de Uniunea Sovietică. Acest prim act de agresiune împotriva frontierelor statului național-unitar a însemnat începutul sfârșitului României Întregite, confirmând temerile întemeiate ale oamenilor politici români faţă de ostilitatea marelui vecin de la est. Drama Basarabiei din iunie 1940 demonstrează, cu atât mai mult, că – urmărind apărarea interesului național –, efortul de normalizare a relațiilor noastre cu sovieticii, întreprins de factorii de răspundere de la București, a fost o inițiativă justă,  pe deplin îndreptăţită, fiind menită să aducă linişte la hotarul de răsărit al României Mari

Acest articol este redactat de  dr. Corneliu Ciucanu din cadrul Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană al Academiei Române, Filiala Iaşi





Adauga un comentariu