Otto I al Sfantului Imperiu Roman si sistemul ottonian

Otto I cel Mare (n. 23 noiembrie 912 – d. 7 mai 973), fiul lui Henric I regele germanilor si a Matildei von Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor si primul imparat al Sfantului Imperiu Roman. (Cu toate ca Charlemagne a fost incoronat imparat in 800, imperiul sau a fost impartit intre nepoti, si ulterior asasinarii lui Berengario in 924, titlul imperial a ramas vacant pentru aproape 40 de ani.)

O componenta importanta a politicii interne a lui Otto I a fost intarirea autoritatii bisericesti, in principal a episcopilor si abatilor, sporind astfel teama aristocratiei laice ca li se va fi diminuat propria putere. Pentru a tine puterea Bisericii sub control, Otto a recurs la trei prerogative.

Vezi si Primi ani din viata lui Frederic al II-lea al Sfantului Imperiu Roman

Prima a fost investitura de catre imparat cu simbolurile puterii religioase, facandu-i astfel vasali. „In aceste conditii alegerea clericilor a tins sa devina o formalitate in imperiul ottonian, iar regele a ocupat locurile vacante din ierarhia bisericeasca cu rude de-ale lui si cu clerici loiali, care au fost apoi numiti sa conduca marile manastiri”. (Cantor, 1994 p. 213).

A doua prerogativa a fost cea a proprietarului constructiilor bisericesti. In dreptul german, orice constructie facuta pe teritoriul proprietate a unui nobil, apartinea acelui nobil, in caz ca nu se preciza altceva intr-o clauza speciala. Otto si-a impus dreptul de proprietar asupra multor manastiri si abatii.

Vezi si Europa Centrala germanofona la inceputul secolului al nouasprezecelea

A treia prerogativa a puterii ottoniene a fost sistemul institutiei Vogtei de la titlul demnitarului Vogt (in latina „advocatus”, echivalentul lui bailli din franceza si bailiff ori reeve din engleza). Acest „advocatus” era un functionar de stat de origine nobila si avea atributia de administrator laic (un fel de epitrop sau efor) al proprietatilor bisericesti. El beneficia de un procentaj din veniturile agricole, raspundea pentru mentinerii ordinii si detinea aceasta functie numai in perioada de domnie a imparatului care l-a desemnat.

Otto a donat Bisericii si latifundii asupra carora autoritatile laice nu aveau jurisdictie. In tinuturile cucerite de la venzi si de la alte popoare slave din est, imparatul a infiintat episcopate si abatii noi.

Intrucat Otto numea personal episcopii si abatii, autoritatea i-a crescut si mai mult, iar rangurile superioare din Biserica germana formau o birocratie subordonata imparatului. Conflictul dintre aceasta birocratie bisericeasca si succesorii lui Otto, precum si puterea crescanda a papalitatii in timpul reformelor gregoriene s-au soldat in cele din urma cu slabirea autoritatii centrale in Germania.