Patriotismul între derizoriu și responsabilitate: ce mai înseamnă să iubești România?

De Ziua Națională a României, ne reamintim — sau cel puțin ar trebui să ne reamintim — cine suntem și care este moștenirea pe care o purtăm. Din păcate, realitatea ultimelor decenii ne arată că sensul cuvintelor „patrie”, „națiune”, „drapel” a fost treptat diluat, uzat, folosit abuziv și chiar compromis. În loc să fie valori firești, respectate, trăite și asumate, au ajuns adesea teme confiscate politic, sloganuri de miting sau pretexte de orgolii identitare.

1. Simbolurile naționale — între emoție autentică și manipulare politică

În fiecare an, în perioada premergătoare zilei de 1 Decembrie, asistăm la o explozie de simboluri naționale: tricolorul flutură în vitrine, pe clădiri publice, pe rețelele sociale, pe mașini, pe haine și chiar pe produse comerciale. Până aici nimic rău. Drapelul este al nostru, al tuturor, și trebuie să ne bucure să-l vedem onorat.

Problema apare atunci când aceste simboluri sunt transformate în instrumente politice, deturnate de unele fracțiuni pentru câștig imediat. Se creează astfel o competiție toxică: cine afișează cele mai multe steaguri, cine urlă mai tare „iubesc România”, cine se declară „mai român decât românii”.

Această hiperfolosire a tricolorului în scop electoral nu doar că îi reduce semnificația, dar produce și un efect de respingere: oamenii ajung să asocieze steagul și imnul cu mitinguri, scandări, manipulări, nu cu identitatea reală a națiunii. Când patriotismul devine monedă politică, valoarea lui scade dramatic.

2. Sloganuri goale și falsa moralitate patriotardă

În spațiul public circulă, cu o insistență greu de ignorat, sintagme precum „Sus Patria, jos mafia!” — sloganuri sonore, dar lipsite de conținut real, folosite pentru a capta emoții și a provoca reacții. Aproape orice grupare politică își construiește propriul mesaj „patriotic”, adaptat intereselor momentului. De fapt, patriotismul adevărat nu are nevoie de strigăte, lozinci sau pancarte. Adevărata iubire de țară se manifestă discret, zilnic, prin comportamente, respect, muncă și responsabilitate.

Patriotismul nu se câștigă într-un miting, ci se cultivă în familie, în școală, în comunitate și în modul în care ne purtăm unii cu alții.

În momentul în care patriotismul devine spectacol, el nu mai este patriotism, ci patriotardism — o formă vulgară, teatrală, menită să impresioneze, nu să construiască.

3. Naționalismul exacerbat și istoria romanțată: moștenirea propagandei comuniste

Generația tânără află tot mai des că „suntem cei mai viteji”, „cei mai drepți”, „cei mai nedreptățiți” sau că moștenim un trecut glorios, construit artificial de propaganda comunistă. De la obsesia pentru „daci și geto-daci” până la teoriile conspiraționiste despre cum românii ar fi inventat aproape tot ce mișcă în lume, asistăm la o renaștere stranie a unui naționalism bazat mai mult pe basme decât pe istorie.

Comunismul a supralicitat ideea de „neam ales”, transformând istoria într-o poveste idealizată pentru a masca lipsurile prezentului. Astăzi, multe dintre aceste exagerări revin sub forme noi, alimentate de internet, canale obscure sau chiar grupuri pseudo-culturale.

Rezultatul? Termenii „națiune”, „patriot”, „român adevărat” au ajuns să fie percepuți cu o anumită ironie sau suspiciune. Mulți evită să spună „iubesc România” pentru a nu fi asociați cu excesele celor care strigă asta la fiecare colț de stradă fără să înțeleagă sensul cuvintelor.

4. Patriotismul autentic: muncă, responsabilitate și decență

Patriotismul adevărat este tăcut, așezat și echilibrat. Nu se afișează ostentativ, nu se impune prin strigăte și nu exclude pe nimeni. A iubi România înseamnă:

• să nu arunci gunoiul pe jos,
• să nu dai șpagă,
• să nu furi,
• să îți plătești taxele,
• să respecți legea,
• să îți crești copiii în spiritul responsabilității,
• să protejezi patrimoniul natural și cultural,
• să muncești corect în meseria ta.

Niciun drapel nu poate compensa lipsa acestor comportamente. Un steag în geam nu valorează cât un gest mic, repetat zilnic, făcut cu respect pentru ceilalți.

5. Datoria noastră: să îi învățăm pe tineri ce este patriotismul

Patriotismul nu se moștenește, nu este talent și nu apare de la sine. El se educă. Acasă, în familie, prin exemple reale, nu prin discursuri. La școală, prin lecții de istorie predate onest, nu prin mituri eroice. În grupul de prieteni, prin comportamente sănătoase. Iar în spațiul public, printr-o mass-media și un mediu online care să promoveze adevărul, nu manipularea și exagerările.

Este datoria noastră, ca adulți, să le explicăm copiilor că iubirea de țară nu înseamnă doar să porți tricolorul pe haine, ci să porți România în comportamentul de zi cu zi. Să le arătăm că patria nu este un concept abstract, ci mediul în care trăiesc, oamenii de lângă ei, școala, strada, satul, orașul, cultura și natura care îi înconjoară.

Dacă nu vom educa noi acest sentiment, cine o va face? Rețelele sociale? Influencerii cu idei îndoielnice? Partidele politice? Propaganda mascată?
Riscăm să lăsăm generații întregi să fie crescute în spiritul unui patriotism de carton, fără substanță, fără demnitate, fără responsabilitate.

6. Comemorarea eroilor: nu doar în marile orașe, ci în fiecare sat al României

În orașele mari, de Ziua Națională se desfășoară parade, ceremonii, depuneri de coroane și diverse evenimente oficiale. Este firesc și lăudabil. Dar, în febra acestor manifestări, uităm adesea că România nu este făcută doar din metropole sau reședințe de județ.

În fiecare sat, în fiecare comună, în fiecare cătun există:

• o cruce,
• un monument,
• o placă memorială,
• o listă cu nume de tineri care și-au dat viața pentru România.

Eroi necunoscuți, țărani simpli, oameni fără titluri pompoase, care au lăsat familii, gospodării, copii, ogoare și au plecat la război pentru ca noi să putem trăi astăzi liberi. Nu există localitate în România fără măcar un soldat căzut pe front.

Ar trebui ca instituțiile locale, preoții, învățătorii, educatorii, profesorii și liderii comunităților rurale să organizeze, măcar o dată pe an, un moment de reculegere. Nu este obligatoriu să fie pe 1 Decembrie. Poate fi înainte sau după. Esențial este ca oamenii — și mai ales copiii — să înțeleagă că eroii nu trăiesc doar în manuale și în marile orașe, ci chiar lângă casele lor, în memoria pietrei de pe marginea drumului.

Aceste mici ceremonii locale ar avea un efect uriaș: ar readuce sentimentul național în comunități unde tradiția se pierde, iar legătura cu trecutul se subțiază.

7. Patriotismul redescoperit: între realitate și responsabilitatea fiecăruia dintre noi

România are nevoie de un alt tip de patriotism — calm, matur, bazat pe respect, nu pe ură; pe construcție, nu pe agresivitate; pe adevăr, nu pe mituri. Un patriotism în care să stăm drepți nu doar la intonarea imnului, ci și în fața propriilor noastre greșeli, recunoscându-le și corectându-le.

Patriotismul nu este nici exclusivist, nici agresiv, nici teatral. Este firesc, moral, decent. El nu se vede doar pe 1 Decembrie; se vede în fiecare zi, în lucrurile mici și în deciziile mari.

Concluzie

Adevăratul patriotism nu a dispărut. Doar că trebuie scos din strigăte, din politică, din mituri false și reașezat acolo unde îi este locul: în inimile oamenilor și în faptele lor de zi cu zi.
Să-i învățăm pe copii ce înseamnă să iubească această țară. Să onorăm eroii uitați din fiecare sat. Să nu mai lăsăm simbolurile naționale să fie folosite pentru manipulare.

România merită mai mult decât zgomot. Merită respect, echilibru și dragoste adevărată.

Aceasta este România pentru care merită să fim patrioți.