Titlurile zilei

Povestea femeii, celebră în toată România, care și-a găsit marea dragoste la Iași! Voica Maria Pușcașu este cercetătorul care a reușit într-un domeniu fabulos (EXCLUSIV)

Publicat: 10 oct. 2020
O poveste și o carieră din dragoste pentru Istorie și orașul Iași care au marcat România și care o au în prim-plan pe Voica Maria Pușcașu

A făcut totul din dragoste și pasiune! Voica Maria Pușcașu, povestea femeii-arheolog care a reușit într-un domeniu fabulos pentru Istorie și orașul Iași, impresionând toată România. Ajunsă la frumoasa vârstă de 83 de ani, aceasta s-a stabilit, de ani buni, în București. Parte din viață și carieră și-a petrecut-o alături de Nicolae Pușcașu, iubitor și apărător devotat al monumentelor istorice ale capitalei Moldovei. Soții Pușcașu au luptat și militat împotriva demolărilor marilor monumente și au reușit să salveze multe dintre vestigiile-simbol medievale din Moldova

Voica Maria Pușcașu, povestea femeii-arheolog care a reușit într-un domeniu fabulos pentru Istorie și orașul Iași, impresionând toată România! Stabilită de ani buni în București, aceasta le-a oferit un amplu și sincer interviu, în exclusivitate, reporterilor cotidianului BZI în care a rememorat momentele importante din viața și cariera sa. Importantă parte din viață și activitatea prestigioasă și-a petrecut-o alături de Nicolae Pușcașu, iubitor și apărător devotat al monumentelor istorice ale capitalei Moldovei. Soții Pușcașu au luptat și militat împotriva demolărilor marilor monumente și au reușit să salveze multe dintre vestigiile-simbol medievale din Moldova. Voica Maria Pușcașu își aduce aminte, cu emoție, motivul care a determinat-o să aleagă o asemenea carieră.

„Greu de răspuns fără o oarece explicație. În general, consider că este nedrept a pretinde unui tânăr de 17-18 ani să-și aleagă – în deplină cunoștință de cauză – profesia pentru o întreagă viață. Inerent, gradul de informare și influențele devin elementele determinante ale oricărei opțiuni. Dacă am în vedere că eu a trebuit să fac această alegere în anul 1954 – adică la doar 9 ani după terminarea Celui de-Al Doilea Război Mondial – cred că nu trebuie să mai insist asupra posibilităților de informare pe care le aveam atunci la dispoziție: ziarul «Scânteia» și unicul post de radio din țară – ambele politizate la maximum”, rememorează Voica Maria Pușcașu.

„Îmi rămâneau doar influențele. Și aici, în chip cât se poate de firesc, trebuie să numesc în primul rând familia…”, spune arheologul Maria Pușcașu

Mai departe, în acest context tulbure și dificil pentru o tânără, arheologul Maria Pușcașu arată că îi rămâneau doar influențele! Și aici, în chip cât se poate de firesc, numește în primul rând familia. Un bunic, tatăl și încă 4 unchi au fost ingineri constructori.

„… deci niciun fel de mirare că îmi plăcea Matematica, ale cărei frumuseți au încercat să mi le dezvăluie încă de când eram mică, de 4-5 ani, și aceasta în special bunicul meu dinspre mama, «Papa». Tata, la rândul lui, m-a apropiat treptat de tainele desenului tehnic. Îmi amintesc de imensa planșetă Issis montată în biroul lui, la care mă punea să trasez linii paralele, perpendiculare și diverse tipuri de hașuri, încă de pe când abia ajungeam – ca înălțime – la respectivele dispozitive. Dar tata era și mare amator de istorie, în biblioteca noastră existau mai multe prestigioase variante ale Istoriei României scrise de marii noștrii istorici A.D. Xenopol, C. Giurescu, N. Iorga, cărți pe care le-am citit în parte încă din copilărie.

Mama, pe de altă parte, absolventă a Conservatorului de Canto, mi-a oferit prilejul unei copilării marcate de muzica de operă, în casă având în acele vremuri adeseori vizitele lui Șerban Tassian, Zenaida Palli sau – mai târziu – Ioana Nicola, care, împreună cu mama creau adevărate pagini de recital «particular». Și aceasta, în completarea apetitului pentru muzica simfonică ascultată cu fervoare de toți membrii familiei”, declară Maria Pușcașu.

„Mamei îi datorez interesul pentru o altă importantă parte componentă a bibliotecii: Literatura română și străină, între ale căror volume trona, la loc de frunte, Marele Larousse în 6 volume, un fel de foarte serioasă Wikipedia a timpului…”, mai aduce aminte Voica Pușcașu

Peste toate acestea, Voica Pușcașu arată că tot mamei îi datorează interesul pentru o altă importantă parte componentă a bibliotecii : Literatura română și străină, între ale căror volume trona, la loc de frunte, Marele Larousse în 6 volume, un fel de foarte serioasă Wikipedia a timpului. Acesta era contextul.

„Și apoi, pe la 12 ani, au apărut în viața mea «Cei trei Mușchetari», «După 20 de ani» și «Vicontele de Bragelone», și, astfel, zarurile au fost aruncate. Pasul următor pe linia opțiunii pentru istorie a fost atunci când, pentru a delimita realitatea istorică de ficțiunea literară, am început să identific cu ajutorul Larousse-ului personagiile amintitelor romane. Am avut dificultăți cu numeroșii regi cu nume identice, diferențiați numai prin numerotare, fapt care m-a determinat – tot cu ajutorul aceluiași omniprezent Larousse – să alcătuiesc «câțiva» arbori genealogici: ai dinastiilor de Valois, de Bourbon, a Tudorilor. Odată intrată în mirifica lume a personagiilor și monumentelor medievale europene, nu a mai fost necesar niciun ingredient pentru a îndrăgi definitiv Evul Mediu și a dori din suflet să știu mai multe despre el”, mai aduce aminte Voica Pușcașu.

A beneficiat de o impresionantă garnitură de profesori universitari, cu o erudiție și cu o calitate didactică greu de egalat: Ion Nestor, Dionisie Pippidi, Dumitru Tudor, Emil Condurachi

Așa a ajuns, la 17 ani, să susțină examenele de admitere la Facultatea de Istorie din București, în condiția în care aceasta era considerată o facultate de Științe sociale, deci ținea direct de aparatul politic de propagandă al tinerei Republici Populare Române. În consecință, facultatea, conducerea sa și studenții erau verificați la sânge din punct de vedere al originii sociale „sănătoase”: 85 la sută dintre cei admiși trebuiau să provină din rândul mediului muncitoresc sau din mediul țărănesc, ceilalți 15 la sută puteau fi de origine „burgheză” (grup care cuprindea, firește, și pe ingineri). Tocmai datorită dependenței directe de propaganda politică, numărul celor admiși a fost foarte mare: 125 de locuri (era mare nevoie de oameni angajați în propaganda profesată metodic și cu argumente «științifice»), dar și concurența a fost pe potrivă (în anul 1954 au fost 14 candidați pe un loc).

„Odată cu prima oră de curs, lucrurile au luat însă o direcție diferită. Am avut marele privilegiu de a beneficia de o impresionantă garnitură de profesori universitari, cu o erudiție și cu o calitate didactică greu de egalat: Ion Nestor, Dionisie Pippidi, Dumitru Tudor, Emil Condurachi- pentru a nu numi aici decât pe specialiștii de Istorie antică și arheologie – secondați de un corp de asistenți remarcabili: Silvia Popescu-Ialomița, Achim Popescu. Au rămas – și sunt – nume de prima mărime păstrate în memoria mea, cărora le voi purta întotdeauna un deosebit respect și recunoștință”, aduce în prim-plan Voica Pușcașu.

„Ar fi aproape indecent să încerc o caracterizare a profesorului Ion Nestor. Pot doar să spun că datorită domniei sale am trecut cu arme și bagaje la arheologie…”, declară, cu drag, Maria Pușcașu

Așadar, chiar prima oră de curs a fost susținută – în fața unor studenți ușor năuciți de importanța momentului și de personalitatea profesorului – de domnul profesor Ion Nestor. Dacă vreunul dintre bieții studenți care erau (și care scriau până la epuizare tot ce spunea profesorul – pe atunci neexistând niciun fel de cursuri, în niciun fel de formă de multiplicare) mai avea vreo îndoială asupra complexității căii alese, această îndoială s-a spulberat într-un milion de particule care au înconjurat globul de câteva mii de ori.

„Ar fi aproape indecent să încerc o caracterizare a profesorului Ion Nestor. Pot doar să spun că datorita domniei sale am trecut cu arme și bagaje la arheologie, datorită imensului noroc de a face practică pe șantier numai cu Domnia sa mi-am putut însuși inestimabile cunoștințe de specialitate și tot datorită Domniei sale am început să descifrez – dimpreună cu alți colegi de generație (amintesc câțiva colegi de breaslă și prieteni: Victor Teodorescu, Radu Popa, Nicolae Pușcașu, Mara Nicorescu-Diaconu – dar și pe unii care s-au depărtat, mai apoi de arheologie ca Marinel Popescu, Floricel Marinescu și, nu în ultimul rând, Răzvan Theodorescu) tainele nesfârșite ale arheologiei medievale românești.

Singurul lucru pe care îl pot afirma sus și tare este că, în opinia mea, din punct de vedere profesional, domnul profesor Ion Nestor, magistrul, reprezintă summum-ul de cunoaștere. La terminarea facultății, după 5 ani, am avut senzația că trebuie să o reiau încă o dată de la început pentru doi profesori, doi magistri desăvârșiți: domnul profesor Ion Nestor și domnul profesor Dionisie Pippidi”, declară, cu drag, Maria Pușcașu.

Primii doi ani de cursuri pentru întregul an, de Istorie a României – dar și cu un număr identic de ore pentru istoria URSS!

Aici, facultatea în sine a fost urmată cu bune și cu rele, ca în orice alt caz, cu primii doi ani de cursuri pentru întregul an, de Istorie a României – dar și cu un număr identic de ore pentru istoria URSS! – cu gradul „normal” pe atunci de politizare a tuturor cursurilor, cu ore speciale de marxism-leninism și apoi de economie politică. Apoi, din anul al III-lea, împărțirea pe secții de specialitate. Alegerea a fost simplă – secția de Istorie veche și arheologie. Singura specialitate cu o singură grupă de studenți, 12 oameni (pe lângă Voica Pușcașu): Gheorghe Poenaru, Gheorghe I. Cantacuzino, Valentina Veselovschi, Rodica Gerard, Vanda Volschi, Ștefan Burda, Elena Constantinescu, Tița Moga, o vreme și Șerban Semo.

„S-au închegat prietenii de o viață cu studenții grupelor mai mari ca ani de studii de arheologie (numiți de noi «arheologii mari»: pe lângă cei deja amintiți, Cristian Vlădescu, Jimmi König), dar și cu cei din grupele mai mici «arheologii mici» ca Doina Ignat, Zoe Condurache), prietenii care s-au sudat temeinic prin efectuarea – împreună – a lunilor de practică de șantier. De la început, toți cei din grupele de Istorie veche și arheologie nu am fost văzuți prea bine. La bibliotecă noi ceream Herodot, Tucidide (pe atunci volumele scrise de Nicolae Iorga nu erau accesibile, erau la fond special), iar ceilalți cereau (Documentele de partid sau istoria URSS). Nu prea era cale de înțelegere. Nici noi nu eram bine văzuți, și nici profesorii noștri, cărora li s-au înscenat adevărate ședințe plenare de critică și denigrare”, amintește Maria Pușcașu.

„Reacțiile noastre, ale celor care le eram studenți la cursurile speciale și asistam neputincioși din sală, au fost urmărite cu atenție atât de «forurile în drept», cât și de colegii binevoitori…”, aduce în vedere arheologul

Aici, reacțiile lor, ale celor care erau studenți la cursurile speciale asistau neputincioși din sală, au fost urmărite cu atenție arât de „forurile în drept” cât și de colegii binevoitori (întotdeauna existau și astfel de oameni). Și lucrurile au evoluat în consecință pâna pe această linie, la sfârșitul facultății, pentru fiecare dintre ei în parte, culminând cu un examen de absolvire nedrept și discriminatoriu.

„Nu și pentru mine. Secretarul UTC al anului, un băiat excelent, cu mult caracter, m-a sfătuit să nu susțin examenul de absolvire cu grupa mea pentru că «o să te pice, Voica». L-am ascultat și bine am făcut. Am fost scutită de umilirea la care au fost supuși colegii mei, anume aceea de a primi cele mai mici note posibile la examenele de specialitate (pe baza unor întrebări din afara programei analitice!, puse de cadre didactice care «asistau» la examen), note care să nu le permită repartizarea în institute de cercetare, acolo unde le era locul de fapt. Că lucrurile au fost atunci total strâmbe pentru ei, a dovedit-o – pentru fiecare în parte – cariera profesională mai mult decât meritorie pe care au parcurs-o cu toții”, aduce în vedere arheologul.

Ce a urmat, după finalizarea studiilor universitare, pentru viitorul arheolog și cercetător Voica Pușcașu!

 

Oricâtă vocație ai pentru meseria aleasă, oricâte cunoștinșe ai acumulat în timpul studiilor universitare, în fapt, tot nu ești suficient de pregătit în primele momente pentru marea confruntare cu prestarea activităților ce țin efectiv de profesia în cauză. Nu este nimic rușinos în asta. Esențialul este, cred eu, cât de repede te adaptezi la unele condiții noi și cât de temeinic de perfecționezi, în timp, prin practicarea zi de zi a profesiei alese.

„Și eu am fost repartizată în… regiunea Iași. Pe timpul verii însă, am fost înștiințată că în regiunea Iași nu mai sunt posturi. În învățământ, bineînțeles, nici nu se punea măcar problema altor tipuri de posturi: în muzee, în cercetare sau în învățământul superior posturi care fuseseră de mult alocate pe criterii politice”, lămurește aceasta.

A fost „pusă” la dispoziția Direcției de Educație a Regiunii Autonome Maghiare

Peste asta, a fost anunțată că este „pusă” la dispoziția Direcției de Educație a Regiunii Autonome Maghiare.

„Norocul meu: a fost un bun motiv pentru mine să mă prevalez de dreptul legal de «opțiune» privind locul repartiției (altfel, repartizările erau obligatorii, cu clauze punitive în caz de nerespectare) și am obținut de la Ministerul Educației mult râvnita negație – adică dreptul de a mă angaja acolo unde puteam. Și astfel am ajuns la Direcția Monumentelor Istorice cu sediul în București. Privind retrospectiv, cred că nu aș fi putut să-mi doresc ceva mai bun. A fost un început perfect de carieră, început scris cu majuscule în biografia mea, deosebit de interesant și important deopotrivă.

Pe atunci, în anul 1960, instituția amintită s-a dovedit a fi un cumul de personalități, care mai de care mai interesante, deoarece organigrama cuprindea un sector de studii (cu istorici și arhitecți care pregăteau documentația de specialitate pentru proiectele de restaurare), altul de proiectare (alcătuit din arhitecți și corpul de ingineri structuriși, tehnicieni și desenatori), un laborator (care analiza atât elementele vechi – pigmenți, mortare – dar și testa materialele noi de introdus în opera la restaurare), alt sector era cel de execuție a lucrărilor de restaurare (corp numeros de ingineri și tehnicieni) la care se adăugau – pe lângă componentele administrative – arhiva, biblioteca și fototeca”, explică Voica Pușcașu.

În anii 1960, la Direcție își defășurau activitatea arhitecți ca Ștefan Balș, Ion Balș, Paul Miclescu, Rodica Mănciulescu, Ioana Grigorescu, Virgil Antonescu, Eugenia Greceanu, Gheorghe Kurinschi, Grigore Ionescu

Din experiența sa de viață, Pușcașu crede că formula de funcționare a Direcției de atunci a fost benefică și fructoasă, cu o atmosferă de reală colaborare între angajați și cu realizări remarcabile. Din păcate, acest sistem s-a frânt în decembrie 1977, când instituția a fost desființată: începea marea „eră” a construcțiilor socialiste a cărei bună desfășurare nu se putea împiedica de un grup de specialiști în protecția și restaurarea monumentelor care chiar doreau să le protejeze. În alt context și cu mobiluri diferite, și astăzi trăim o astfel de etapă.

„Noroc ca nu mai sunt chiar așa multe monumente, cu puțină râvnă și vom scăpa de acest balast. Trist, cât se poate… Revenind la anii 1960, anii în care la Direcție își defășurau activitatea arhitecți ca Ștefan Balș, Ion Balș, Paul Miclescu, Rodica Mănciulescu, Ioana Grigorescu, Virgil Antonescu, Eugenia Greceanu, Gheorghe Kurinschi, Grigore Ionescu și – Doamne – încă mulți alții de același calibru; ingineri precum Costel Pavelescu sau Mihai Ițigan și corpul de ingineri executanți, șefi de șantiere de restaurare ca Dan Lotru, Matei Corvin, Gustav Folrath, Aurel Dobriceanu și foarte mulți meșteri de șantier de înaltă clasă. A cunoaște astfel de oameni – toți strânși laolaltă – a fost o șansă care m-a transformat efectiv într-o sugativă, absorbind avalanșa de termeni, cunoștințe și proceduri care se rostogoleau peste mine”, edifică Maria Pușcașu.

Pregătire pentru o carieră specială și plină de pasiune

Arheologul Voica Pușcașu arată că totul a fost absolut minunat și uluitor.

„În mod special trebuie să atrag atenția asupra activității celui care – în opinia mea – a fost realmente timp de 16 ani coloana vertebrală a instituției, directorul ei tehnic, inginerul Victor Munteanu. Fără a se impune în prim plan, cu deosebită autoritate și modestie, el a fost cel care a reușit să asigure omogenitatea principiilor de conducere, în situația în care, în același interval de timp, Direcția a avut pe rând mai mulți directori generali, cu personalități și viziuni diferite: arhitecții Virgil Bilciurescu, Richard Bordenache, Grigore Ionescu, istoricul de artă Vasile Drăguț și, numai pentru câteva triste luni, arhitectul Cristian Moisescu”, comentează Maria Pușcașu.

A plecat pe șantier – la Drobeta-Turnu Severin, unde se executau lucrări de restaurare la castrul roman și la picioarele Podului lui Traian

Pe scurt, la câteva zile după angajare, Pușcașu a plecat pe șantier – la Drobeta-Turnu Severin, unde se executau lucrări de restaurare la castrul roman și la picioarele Podului lui Traian. Are și acum carnetul pregătit de tatăl său în care sunt enumerate primele măsuri de organizare a unui șantier.

„Sigur, eram arheolog, dar întotdeauna profesorii se ocupaseră de organizare. Între timp, mă căsătorisem cu Nicolae Pușcașu, el fiind pe atunci angajat la Muzeul de Istorie din Ploiești, muzeu condus pe atunci de o altă legendă – de data aceasta a muzeografiei românești, Nicolae Simache «deschizător de drumuri, ca și Constantin Mătasă sau Canarache și mulți alții». Venit în scurt timp la Muzeul Satului din București, condus pe atunci de Grigore Focșa, de unde în primăvara anului 1961 a venit, și el, la Direcția Monumentelor fiind proiectat direct pe șantierul de cercetare al bisericii din Densuș, jud. Hațeg.

Astfel că în instituție existau acum 4 arheologi: doi, cei pe care i-am găsit deja în activitate acolo – Radu G. Florescu (care avea să plece în scurt timp) și Radu Heitel, și noi doi. Curând ni s-au alăturat și Gheorhghe I. Cantacuzino și Sandu Bogdan, și apoi, peste 5-6 ani, tinerii Mariana Beldie, Lia și Adrian Bătrîna, Cornel Cârjan și, mai târziu, Luminița Munteanu. Totuși – având în vedere că planul anual al Instituției cuprindea 40 de șantiere în lucru – eram cu mult prea puțini pentru a putea face față necesarului de cercetare”, menționează arheologul Pușcașu.

La Iași și-a desăvârșit cariera. Primul șantier sub conducere proprie: la Mănăstirea Strehaia, în Oltenia și Nicu (Pușcașu) la Mănăstirea Sucevița, în nordul Moldovei

La început, Pușcașu arată că nu toți arhitecții considerau necesară intervenția arheologică. Treptat, prin seriozitate și valoarea rezultatelor obținute, arheologii au depășit statutul de simple ajutoare pentru stabilirea nivelelor medievale de calcare (cote necesare încheierii lucrărilor de sistematizare verticală) și au devenit parte integrantă a colectivului de restaurare, cu drepturi egale.

„Deoarece deja în anul 1962 amândoi, Nicu și cu mine, aveam primul șantier sub conducere proprie: eu la Mănăstirea Strehaia, în Oltenia și Nicu la Mănăstirea Sucevița, în nordul Moldovei. Probabil că două localități situate mai pe diagonala țarii ar fi fost greu de găsit! Mai trebuie să fac precizarea că lucrările de cercetare în cadrul Direcției Monumentelor Istorice aveau un specific aparte. În primul rând, lucrările se desfășurau simultan cu cele de execuție a restaurării respectivului monument – ceea ce însemnă coexistarea și mai ales funcționarea, împreună cu alte echipe de muncitori (pietrari, dulgheri, instalatori, tinichigii etc. etc.) care aveau fiecare specificul, ritmul și mai ales cam același loc de muncă cu echipele arheologice – ceea ce a fost, trebuie să recunosc, nu foarte agreabil în anumite momente.

Apoi, lucrările de cercetare trebuiau să se înscrie în cadrul global creat de un șantier de restaurare: cu termene calendaristice ferme și cu un sistem de raportare a lucrărilor «volum cercetat» în consecință. Apoi, chiar rapoartele științifice trebuiau făcute la termene fixe deoarece, în funcție de rezultatele obținute, se puteau proiecta anumite faze de restaurare și – mai mult – se obțineau avizele necesare din partea Comisiei Naționale a Monumentelor care se întrunea, lunar, la date fixe”, aduce în prim-plan Voica Pușcașu.

„Nu pot deloc trece cu vederea două astfel de etape de cercetare de teren care au contribuit mult la formarea mea profesională”, punctează istoricul

Legat de activitatea în cadrul Direcției, istoricul și arhelogul arată că totul comportă și lucrări privind evidența patrimoniului imobil și mobil. Nu poate deloc trece cu vederea două astfel de etape de cercetare de teren care au contribuit mult la formarea sa profesională.

„Prima, desfășurată în primăvara anului 1961, a însemnat o deplasare în grup, timp de o lună, pentru inventarierea tuturor monumentelor din județul Hunedoara. Grupul era prezidat de doi granzi ai istoriei artei, Maricica Muzicescu și Emil Lăzărescu, și mai cuprindea și alți oameni de calibru, istoricul Oliver Velescu și arhitecții Florica Dimitru și Eugen Vasiliu – ultimii trei și cu mine, angajați ai Direcției. A audia în direct considerațiile primilor doi asupra arhitecturii și mai ales asupra picturii monumentelor de acolo nu poate fi calificată decât drept o împrejurare miraculoasă. Nu oricui i-au fost prezentate bisericile de la Densuș, Strei, Strei Sângiorz, Sântămărie Orlea, Râu de Mori, Gura Sada și multe altele de către marii cercetători Emil Lăzărescu și Maricica Muzicescu. Revelația a fost totală”, punctează istoricul.

Secvențe de legendă din cariera de arheolog și cercetător

De asemenea, aceasta vorbește și despre a doua situație, aproape similară. S-a desfășurat în anul 1969 când, toamna, s-a făcut o astfel de deplasare în județul Suceava. Grupul era prezidat – și de această dată, de doi cercetători de renume: istoricul Ilie Corfus și istoricul de artă Sorin Ulea.

„Ceilați erau – în afară se mine, reprezentanți ai județului și ai băncii. A fost un regal sa văd vestitele monumente din nordul Moldovei într-o astfel de companie, zi de zi, tot o lună de zile și, mai mult, să am în mână, să descriu și să măsor, piese inestimabile ca valoare patrimonială, pe care le putem admira acum – numai dincolo de un cristal – în muzeele mănăstirilor Putna, Sucevița, Moldovița, Dragomirna și multe altele”. declară Voica Pușcașu.

Fiecare dintre arheologi avea, în același timp, responsabilitatea mai multor șantiere, planificarea deplasărilor acolo fiind făcută în funcție de etapa de restaurare atinsă

Revenind la cercetarea arheologică, trebuie spus că fiecare dintre arheologi avea, în același timp, responsabilitatea mai multor șantiere, planificarea deplasărilor acolo fiind făcută în funcție de etapa de restaurare atinsă și de condițiile specifice de pe fiecare dintre ele, ceea ce conducea anual la un cuantum cu mult peste 200 de zile de deplasare.

„De exemplu, am avut în același an campanii de cercetare la Mănăstirea Strehaia, la Cetatea Fagărașului și la Mănăstirea Sucevița. Iar Nicu, la Florești-Cluj, Mănăstirile Sucevița și Voroneț. Lucrurile s-au desfășurat tot timpul în acest fel deoarece la fiecare dintre șantiere campaniile s-au succedat ani la rând (de exemplu, la Fagăraș, anii 1964-1973, la Sucevița anii 1962-1968, pentru a nu da decât două exemple). Mai mult, pentru că uneori monumentele la care lucram aveau și spații închise (corpuri de clădiri, edificii de cult), desfășurarea lucrărilor pe timp de iarnă devenea perfect posibilă, ceea ce se și întâmpla. Daca mai reamintim și termenele amintite de predare a rapoartelor de cercetare – ceea ce includea desigur, perfectarea documentației grafice și fotografice aferente – se poate spune că viața noastră se desfășura într-un ritm contra cronometru”, amintește, superb, Maria Pușcașu.

Întotdeauna existau bani pentru cercetare arheologică și, mai mult, în funcție de importanța descoperirii, posibilitatea suplimentării acestora

Cercetările arheologice beneficiau însă și de mari avantaje. Întotdeauna existau bani pentru cercetare arheologică și, mai mult, în funcție de importanța descoperirii, posibilitatea suplimentării acestora. Nu exista problema muncitorilor – dintre care unii deveneau adevarăți operanți specializați – ai sculelor de orice tip și ai ajutorului meșterilor dulgheri/tâmplari pentru ghidaje, teu etc.

„Am enumerat aceste detalii pentru că – toate – alcătuiesc în fapt canvasul pe care s-a desfășurat activitatea mea – de la o vreme împreună cu Nicolae Pușcașu, pe aceleași șantiere – timp de 15 ani. Amprenta pusă de toate aceste exigențe – ca și experiența acumulată în timp – au marcat în mod definitiv modul în care și după anul 1975 s-a derulat activitatea mea profesională.

De abia după desființarea Direcției Monumentelor Istorice, în decembrie 1977, cum am spus mai sus, toți cei care am lucrat acolo -fiecare venind în contact cu alte colective de lucru – am realizat ce a însemnat aceasta instituție în viețile noastre. Oameni nu sunt perfecți, sigur, existaseră și neînțelegeri și animozități. Dar, în momentul în care eram chemați să ne concentrăm asupra unui obiectiv de restaurare, toate neînțelegerile coborau pe planul 15 și, grupul ad-hoc constituit se înregimenta cu trup și suflet, umăr la umăr, pentru îndeplinirea celor necesare. Pentru că ne unea un element definitoriu – pasiunea. Direcția Monumentelor Istorice, așa cum aceasta a existat și a activat în anii 1960-1977, nu a fost numai o instituție specială, ci o stare de spirit”, mai evocă Voica Pușcașu.

„Îmi amintesc cum, la un moment dat, m-am întâlnit pe stradă cu colegul Puiu Suceveanu, de la Institutul de Arheologie din București, implicat puternic în cercetările arheologice de la Histria”, menționează Pușcașu

Voica Pușcașu consideră că era de datoria sa să amintească toate aceste nume foarte dragi ei și unele dintre condițiile și aspectele activității depuse, elemente foarte puțin cunoscute de publicul larg.

„Am mai insistat și datorită faptului că situația cercetării arheologice la Direcția Monumentelor Istorice era total diferită de cea a colegilor care activau la institutele de cercetare ale Academiei și de cei din muzee. Acolo, lipsa fondurilor de cercetare a devenit, treptat, de-a dreptul acută. Îmi amintesc cum, la un moment dat, m-am întâlnit pe stradă cu colegul Puiu Suceveanu, de la Institutul de Arheologie din București, implicat puternic în cercetările arheologice de la Histria (dar înainte de a deveni coordonatorul acestora). M-a mirat privirea sa nesigură, aproape detașată de real. La fireasca mea întrebare: Ce este cu tine? Mi-a răspuns concis: Pentru anul acesta avem 5.000 lei fonduri de cercetare pentru Histria. Adică exact zero picături dintr-un ocean necesar; nici două săptămâni de lucru acolo. Aproape că nu mai este de făcut niciun comentariu”, menționează Pușcașu.

Lucrări de șantier efectuate la Mănăstirea Probota, la biserica din Bălinești sau la Sfântul Nicolae-Popăuți din Botoșani

Maria Pușcașu amintește în treacăt despre experiența acumulată. În fapt, aceasta spune că primul moment în care realizezi ce înseamnă o cercetare arheologică este acela când ai totala sa responsabilitate. La Mănăstirea Strehaia, efectiv doar seara și răsăritul lunii puteau determina desprinderea de pe șantier. Atunci, fără forfota muncitorilor, fără atenția de acordat fiecăruia dintre elementele găsite sau observate în timpul săpăturii, se putea concentra asupra semnificațiilor stratigrafice, puteau imagina conexiuni și o privire de ansamblu.

„Și această situație s-a repetat cu obstinație până la ultimele lucrări de șantier pe care le-am efectuat la Mănăstirea Probota, la biserica din Bălinești sau la Sfântul Nicolae-Popăuți din Botoșani. Și aceasta fără a depune un efort suplimentar, ci pentru că așa simțeam nevoia să procedez. Cum îmi place să spun de multe ori, arheologia este o boală incurabilă: odată dobândită, nu te mai poți vindeca. Și nu regret nicio clipă că așa s-a întâmplat. Este un privilegiu, consider eu, să te poți culca seara gândindu-te cu entuziasm la ziua următoare și atunci, a doua zi, să pleci bucuros pe șantier”, crede Maria Pușcașu.

Viața pe un șantier arheologic cuplat cu unul de restaurare este absolut fascinantă

De altfel, viața pe un șantier arheologic cuplat cu unul de restaurare este absolut fascinantă. Investigațiile de arhitectură pe monument aduc mereu noi și noi elemente de avut în vedere în descifrarea elementelor arheologice care apar în timpul cercetării.

„Revenind la Strehaia – care va rămâne întotdeauna pentru mine începutul începutului – două astfel de investigații nearheologice – de istorie a artei și, respectiv, de arhitectură – mi-au deschis efectiv ochii asupra complexității problematice de avut în vedere. Pentru că «tot eram pe șantier» (așa cum mi s-a spus), am fost rugată să fac releveul picturii interioare a bisericii mănăstirii (realizată parcă în anul 1826 de un cunoscut zugrav bisericesc Barbu Coșoveanu), deoarece exista intenția, din fericire, abandonată ulterior, de decapare a acestui strat pictural și de punere în valoare a stratului inițial de frescă, vizibil pe alocuri, realizat în timpul domniei lui Matei Basarab”, mai descrie arheologul Voica Pușcașu.

„Nimic din studiile de arheologie nu m-ar fi pregătit pentru așa ceva…”, surprinde Pușcașu

A simțit ajutorul venit din partea pregătirii sale în desenul tehnic administrat de tatăl acesteia și nimic din studiile de arheologie nu ar fi pregătit-o pentru așa ceva: desfășurări în plan a unei volumetrii cu o grămadă de planuri curbe paralele și intersectate, împărțire pe panouri pictate și citirea legendelor (noroc că în liceu am fost foarte, foarte bună la Limba rusă, deci literele slavone îmi erau perfect accesibile!).

„Am realizat atunci care este de fapt semnificația iconografică a picturii bisericești, ce înseamnă un program iconografic și ce legătură există între acestea și cercetarea arheologică. A două etapă a fost în momentul în care – invocându-se același motiv al prezenței mele acolo pe șantier, mi s-a sugerat, să mă uit «și la» lucrările de decapare a tencuielilor exterioare. Si m-am uitat. Și am oprit cercetarea arheologică pentru a face, de această dată, releveul fațadelor și a decorației necunoscute care a apărut pe stratul inițial de tencuială. Publicarea, după câțiva ani a rezultatelor de la Strehaia – implicit a releveului imediat anterior amintit a stârnit o adevărată campanie de cercetare și descoperiri de același tip în multe alte locuri.

Cu mintea ceva mai deschisă am abordat apoi alte monumente: Mănăstirile Caluiu, Cobia, Casa de la Herești și, firește, acaparatorul șantier de la Cetatea Fagărașului. În paralel cu pătrunderea mea în Moldova și începutul colaborării efective cu Nicu, în cadrul aceluiași șantier. Colaborare care s-a desfășurat, apoi, până în anul 1984”, surprinde Pușcașu.

Cercetări la Cetatea Făgărașului și Mănăstirea Sucevița. Aici a colaborat cu Nicolae Pușcașu, arheologul care s-a opus buldozerelor comuniste care vizau vestigiile Iașului

Sub astfel de colaborare a dus la capăt – împreună – cercetările de la Cetatea Făgărașului, cercetări soldate cu stabilirea în bună măsură a etapelor de construire și transformare a marelui ansamblu de clădiri ce o alcătuiesc.

„Am colaborat aici cu Nicu numai în ultimele două campanii, anii 1972 și 1973. Dar lucrările de la cetate, care ocupau 3-4 luni pe an, au constituit și un alt tip de școală: anume ce înseamnă studiul de parament. Și aici – din nou – profitându-se de prezența mea pe șantier, trebuia să iau pe loc decizii privind urmele de goluri care apăreau în zidăriile medievale: guri de tragere în curtinele exterioare și interioare (la sfârșit am constatat că există circa 100 de tipuri distincte de astfel de guri, ca formă și materiale de realizare fără a mai vorbi de cronologia lor – inițială sau datorată unor modificări – care cuprindea un interval de timp aflat între secolul al XIV-lea și al XVIII-lea.

Chiar dacă de-ajuns de tracasante atunci, foarte frecventele solicitări în sensul de mai sus s-au constituit într-un formidabil bagaj de situații și cunoștințe, bagaj pe care l-am folosit de atunci întotdeauna”, afirmă Voica Pușcașu.

Mănăstirea Sucevița (1964-1968), altă lucrare de mare amploare, a prilejuit identificarea vestigiilor corpului de chilii de pe latura sudică a incintei

La Mănăstirea Sucevița (1964-1968), altă lucrare de mare amploare, a prilejuit identificarea vestigiilor corpului de chilii de pe latura sudică a incintei (cu o lungime de cca. 70 m), dar și a vestigiilor casei domnești – ambele cu existența total necunoscută anterior; la fel, a fost cercetată și biserica bolniței actuale (situată în afara mănăstirii, spre vest), biserica precedată de alt lăcaș, de lemn, pe temelii de piatră, ridicat în secolul al XVI-lea și – la fel – necunoscut și el.

Mănăstirea Voroneț (1964-1967), cu o poveste a lucrărilor de cercetare care ar merita cu siguranță o tratare specială, a condus la identificarea și cercetarea vestigiilor bisericii care a existat înainte de anul 1488, cu o planimetrie specială; investigarea construcțiilor mănăstirești situate în zona sud-vestică a incintei și stabilirea etapelor lor de construire, respectiv în secolul al XV-lea, al XVI-lea și apoi în secolul al XVII-lea, a atras atenția asupra complexității distribuirii clădirilor medievale în incintele mănăstirești.

Mănăstirea Putna (1968-1973), monument cu semnificație majoră – atât pentru istoria arhitecturii medievale, cât și pentru istoria Moldovei

Mănăstirea Putna (1968-1973), monument cu semnificație majoră – atât pentru istoria arhitecturii medievale, cât și pentru istoria Moldovei – a cărei cercetare a permis identificarea planimetriei și cercetarea caracteristicilor de construire a bisericii ridicate de Ștefan cel Mare, dar și a celei ridicate în secolul al XVII-lea. Stabilirea cu certitudine a planului inițial al bisericii ștefaniene a determinat, în ultimă instanță, o schimbare în înțelegerea procesului de formare și evoluție a fenomenului arhitecturii ecleziastice din țara noastră.

„Mănăstirea Dobrovăț (1974-1975) unde, pe lângă cercetarea caracteristicilor constructive ale bisericii ridicate în anul 1504, a necropolei interioare și exterioare, și a altor elemente zidite acolo (zid de incintă, turn clopotniță cel puțin alte două clădiri, dintre care una prevăzută cu tunel de refugiu), au fost identificate și cercetare vestigiile unei așezări datând din secolele III-V d. Chr. și cele aparținând altei așezări datând, de această dată, din secolele X-XII. Per total, a fost recuperat un valoros fon de piese arheologice – piese ceramice, metalice, monede, podoabe și accesorii vestimentare – piese care se află acum în patrimoniul Muzeului de Istorie a Moldovei din Iași”, continuă povestea arheologul Maria Pușcașu.

„În fond, fiecare dintre șantierele investigate este – pentru timpul pe care îl petreci cercetându-l – propria ta «Troie», a finalizat Voica Pușcașu

Și la Biserica Domnească din Caracal (1973-1974), monument controversat din punctul de vedere al atribuirii sale cronologice, a beneficiat de activitatea Voicăi Pușcașu. Era vorba de precizarea momentului de construire a edificiului (anume, în cea de a doua jumătatea a secolului al XVI-lea) și cercetarea necropolei interioare și exterioare.

De multe ori am fost întrebată care este cea mai importantă lucrare pe care am realizat-o. Din punctul meu de vedere, nu pot face niciun fel de diferențiere: fiecare lucrare în parte are propria sa poveste, fiecare monument are propria sa personalitate și istorie pe care, dacă dorești cu adevărat să o pătrunzi, ai nevoie de toată atenția și de toată concentrarea ta. În fond, fiecare dintre șantierele investigate este – pentru timpul pe care îl petreci cercetându-l – propria ta «Troie»”, a finalizat Voica Pușcașu.

Așadar, doar aceste mici, dar substanțiale momente de viață, carieră, pline de pasiune și elemente exemplare reprezintă, cu siguranță, repere model pentru actuala generație.





Comentarii
  • Un portret obiectiv, realist, al unui cercetător de excepție. Șa a fost și soțul Domniei sale, arheologul Nicolae Pușcașu, de o minuțiozitate de matematician și chirurg , ba nu, neuro-chirurg, în nenumăratele săpături efectuate la monumentele medievale ale Țării .
    Felicitări autorului pentru modul reușit de a pune în valoare cariera unui specialist.

  • Am avut onoarea sa ii cunosc personal si mai mult i am avut alaturi intr-o excursie la Putna..Atit de mult i am admirat !Era o placere sa ii asculti..Intr adevar cercetatori de exceptie.

Adauga un comentariu