S-a tras linie UE-SUA

România a căzut sub linie. După o lungă perioadă de tensiuni fără precedent în raporturile politice și comerciale dintre Statele Unite și Uniunea Europeană, iar, în final, după o negociere fulger în Scoția, în proximitatea terenului de golf, Donald Trump și Ursula von der Leyen anunță o înțelegere convenabilă pentru ambele părți. Satisfacția, de o parte și de alta a oceanului, este mare. Parțial, România a rămas însă cu ochii în soare.

După amenințări uriașe venite de la Washington privind creșterile tarifelor vamale pentru mărfurile produse în Uniunea Europeană, după amenințări similare de retorsiune ale Ursulei von der Leyen, în cele din urmă s-a ajuns la un acord aparent convenabil pentru ambele părți și, în acest fel, se pune capăt unui conflict care ar putea degenera într-un război comercial. Cei doi lideri, Donald Trump și Ursula von der Leyen, care, atenție, a avut mandatul tuturor statelor europene de a acționa în interesul lor, au bătut palma. Dacă nu s-ar fi întâmplat acest lucru, situația ar fi fost extrem de gravă. Pentru că, în ceea ce privește UE, cele mai mari exporturi de produse sunt destinate Statelor Unite. Și invers. Cel mai important client al produselor americane din lume este Uniunea Europeană. Din păcate însă, România a căzut cumva la margine.

S-a fixat o taxă reciprocă de 15% pentru produsele exportate. Această taxă de 15%, considerată optimă de ambele părți, are însă și câteva excepții. În jos, o serie întreagă de echipamente electronice, chimice, generice, farmaceutice etc. pot fi exportate în Statele Unite cu taxe vamale 0. În sus însă, există o excepție care lovește, pe termen scurt, mediu și lung, în mod năpraznic România. Este vorba de producția noastră de oțel. Din tot ce exportăm în Statele Unite, oțelul reprezintă produsul principal. Oțelul exportat în Statele Unite acoperă un procent plasat între 5 și 15% din exporturile noastre totale peste ocean. De ce nu putem opera cu un procent mai precis? Răspunsul vor trebui să-l dea statisticienii de la București. Până la urmă, tot de statistică ține și suma de bani pe care o vom pierde prin tariful aplicat la un nivel de 50% pentru oțelul importat de Statele Unite din România. Aparent, este vorba de sute de milioane de euro. Din nou, statistica românească este vulnerabilă. Din nou, nu știm exact cât pierdem din această afacere. Se estimează că, fără doar și poate, numărul locurilor de muncă va fi redus, din acest motiv, cu cel puțin 1000 de poziții. Dar guvernanții noștri sunt incapabili să precizeze ce se va întâmpla în ceea ce privește lanțurile conexe ale industriei noastre de profil. De aceea, grosso modo, în ceea ce mă privește, îmi asum răspunderea de a formula un enunț foarte trist. În total, nu este deloc exclus ca România să piardă, în urma acestei negocieri din Scoția, circa un miliard de euro pe an. E mult? E puțin?

Ar trebui să ne preocupe motivul pentru care s-a ajuns în această situație. Cum a fost posibil ca, în urma unor negocieri care au fost pregătite săptămâni la rând și finalizate acum în Scoția, România să fie cumva lăsată la margine? Pe scurt, explicația este că, pentru Ursula von der Leyen, noi, românii, nu prea contăm, pentru că tot ceea ce am reușit să aflu este că cele mai mari exporturi de oțel în Statele Unite ne aparțin, iar, pentru administrația Trump, contăm și mai puțin, dovadă procentul de 50% cu care vom fi taxați. Iar dacă vom căuta o explicație asupra celor două dileme pe care le-am anunțat, ea este destul de simplă. Pentru Uniunea Europeană, întrucât reprezentanții noștri sunt lipsiți de autoritate și, respectiv, de coloană vertebrală, noi reprezentăm doar o cantitate neglijabilă, care a intrat în radarul Bruxelles-ului doar atunci când a trebuit să fie numit și nu ales un președinte, iar, pentru Statele Unite, am încetat, după cum am semnalat în mai multe rânduri, să mai funcționăm ca parteneri strategici relevanți. Mai contează parteneriatul României doar din perspectiva poziției noastre geopolitice, a prezenței noastre la Marea Neagră, a prezenței militare a Statelor Unite pe teritoriul nostru. În rest, ura și la gară! Pentru că singuri ne-am sabotat democrația și tot cu gura noastră, prin reprezentanții noștri, l-am înjurat pe Donald Trump ani de zile la rând. Acum ne luăm ce merităm!