Vasile Drăgușanu, un tânăr din Iași, a povestit prin ce chinuri a trecut în anii petrecuți la orfelinat. Bărbatul a scris o carte despre iubire, acceptare și iertare. „În centrul pentru copii era ca în lagăr”

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Urmărește-ne pe Google News

Vasile Drăgușanu, un tânăr de 26 de ani din Iași, oferă o lecție emoționantă despre iubire, prin cartea sa în care rememorează chinurile la care a fost supus în orfelinatul unde și-a petrecut primii ani de viață, dar și despre cum iubirea familiei adoptive și educația au fost cele care l-au salvat.

Vasile Drăgușanu a povestit chinurile trăite în orfelinat

Povestea lui Vasile Drăgușanu nu este doar o confesiune despre suferință, ci o mărturie profundă despre supraviețuire, credință și puterea transformatoare a iubirii. La doar 26 de ani, tânărul din Iași a ales să își aștearnă trecutul pe hârtie, într-o carte care nu caută compasiune, ci înțelegere și, mai ales, speranță.

Născut în 1999, Vasile își începe viața într-un mod pe care puțini îl pot cu adevărat înțelege. Abandonat la naștere, ajunge într-un orfelinat care, în amintirile lui, nu seamănă cu un loc al copilăriei, ci mai degrabă cu o lume închisă, lipsită de lumină și de afecțiune, dar își amintește clar figura uneia dintre îngrijitoare, o prezență autoritară și violentă.

15:30, 13 May 2026

FOTO Cartea neagră a comunismului – una dintre cele mai cutremurătoare și șocante cărți despre crimele regimurilor comuniste

14:57, 13 May 2026

FOTO Top 10 cele mai bune și citite cărți din toate timpurile. Cât timp durează să le citești pe toate?

„Eu m-am născut în 1999, mama mea a ales să mă abandoneze la naștere. Motivele nu le știu nici acum foarte bine, dar sunt destul de ușor de dedus. Nu avea posibilități, eram primul copil… a fost greu și pentru ea, cu siguranță. În centrul pentru copii a fost ca în lagăr. Mi-o amintesc foarte bine pe doamna Nina. Ea era îngrijitoarea noastră și ne bătea foarte des. Eram mulți copii acolo, de toate vârstele, și eram bolnavi, murdari, ne legănam… era înfiorător. Îmi amintesc orfelinatul ca o clădire plină de întuneric. Era un hol lung, stăteam toți pe niște olițe roșii și doamna Nina trecea printre noi, iar dacă plângeam, ne mai pocnea”, a povestit Vasile reporterilor BZI.

Foamea era o constantă. Mâncarea, insuficientă, devenea un motiv de luptă între copii, care de multe ori ajungeau în situații limită, pe care cei mai mulți dintre noi ni le putem doar imagina.

„Îmi amintesc că și cu mâncarea era greu. Ne aduceau mâncare într-un vas mare, alb, parcă, pe care îl puneau în mijlocul nostru. Cei mai mari reușeau să mănânce primii, iar noi nu mai rămâneam cu nimic. Ne mai aruncau după câteva felii de pâine pe jos și mâncam așa, ce prindeam. Ajungeam să ne mâncăm și propriile fecale. Știu că pare că dramatizez, dar acesta era adevărul”, a adăugat bărbatul.

Tânărul a fost adoptat de o familie iubitoare

Și totuși, în acest univers dominat de lipsuri și teamă, existau și fragmente fragile de lumină și bucurie pură, care îi umplu sufletul de căldură chiar și după mulți ani. Unul dintre ele este amintirea unui cuc care cânta la fereastră.

„Îmi amintesc că, în fața centrului, era un parc. Nu înțelegeam de ce nu am voie să ies să mă joc și eu în parc. Mă uitam pe geam, printre gratii. Într-o zi, venise un cuc la fereastră și începuse să cânte… atât de mult m-am bucurat, chiar și acum mă bucur când aud cântecul cucului și îmi amintesc fericirea pe care am simțit-o atunci”, a povestit Vasile Drăgușanu.

Destinul lui începe să se schimbe în jurul vârstei de patru ani, când în orfelinat încep să vină asistenți maternali. Copiii sunt aleși, unul câte unul, însă el a trebuit să mai aștepte din cauza prejudecăților.

„Când aveam aproape 4 ani, au început să vină asistenții maternali acolo, atunci s-a dat drumul. Toți voiau copii cât mai blonzi, cu ochi albaștri și eu nu am fost așa. Am rămas ultimul. Pe mine nu m-a vrut nimeni. Mama mea adoptivă a întârziat în ziua aia, cred că din cauză că a întârziat trenul… dar ăsta a fost norocul meu. Eu cred că Dumnezeu nu întârzie niciodată, ci ne grăbim noi prea mult. Mama mea venise atunci cu sora ei și, când m-au adus în fața lor, a rămas șocată, pentru că nu îi venea să creadă cum poate arăta un copil în felul acela. Eram murdar, bolnav, păros, nu știam să merg și mă legănam. Sora ei, pe care eu o numesc simbolic a doua mea mamă, i-a spus simplu atunci: «Ia-l, fată, că o să faci om din el!». Îmi amintesc că, în ziua în care m-a luat de acolo, a venit cu un harbuz, o pereche de pantaloni gri, un tricou și un telefon de jucărie. M-a dus acasă și am avut o copilărie frumoasă. Aveam și frați mai mari”, a mărturisit tânărul, cu recunoștință.

A primit sprijin constant din partea mamei adoptive

Integrarea nu a fost însă simplă. Lipsa actelor de identitate în primii ani de după adopție, dificultățile de adaptare la mediul școlar și stigmatizarea din partea celor din jur au reprezentat obstacole reale. Diferențele de aspect fizic și trecutul său au devenit, adesea, motive de marginalizare. Cu toate acestea, sprijinul constant al familiei adoptive l-a ajutat să depășească momentele dificile și să simtă câți oameni îl iubesc în jurul său.

„La început, când încă mă legănam, ca să mă oprească, mă îmbrățișa. Am simțit foarte multă dragoste din partea ei și m-a ajutat să devin ce sunt astăzi. Eu nu am avut act de identitate, certificat de naștere, până pe la 6 ani. Mama a umblat mult să îmi facă, dar am avut noroc că la grădiniță m-au primit și așa. Stăteam pe un scaun în plus. A fost greu. Copiii râdeau de mine că nu am părinți, că sunt mai închis la piele. Mergeam acasă la mama mea și plângeam și mă punea pe genunchi și îmi spunea mereu că eu sunt mult mai bogat, am două mame, una care m-a născut și una care mă crește. Sau îmi amintesc că mi-a dat o explicație foarte frumoasă pentru culoarea pielii mele. Mi-a spus că Dumnezeu, când a făcut omul, avea două feluri de pământ, unul mai deschis și altul mai închis la culoare, iar la mine așa s-a nimerit, să fie mai închis. Dar, mi-a spus ea, Dumnezeu a pus o lumină în mine, o lumină care se va vedea în iubirea celorlalți pentru mine. Eu doar trebuie să fiu bun și ascultător. Mergeam la școală încrezător și le spuneam copiilor ce aflasem. Era o luptă continuă, dar a trecut cu timpul”, și-a amintit Vasile cu emoție.

Educația a devenit, treptat, instrumentul prin care Vasile și-a redefinit identitatea. Alegerea de a urma teologia nu a fost întâmplătoare, ci profund legată de nevoia de sens și de reconectare cu valorile spirituale.

Cartea pe care a scris-o, „Din ghearele orfelinatului în brațele mamei”, vine ca o continuare firească a acestui proces. Nu este doar o rememorare a trecutului, ci o încercare de a-l înțelege și de a-i da sens. Scrierea volumului a însemnat o confruntare directă cu amintirile dificile, dar și o formă de eliberare. Prin această mărturie, Vasile nu își propune să impresioneze prin dramatism, ci să ofere o perspectivă autentică asupra unui sistem și asupra modului în care un destin poate fi schimbat.

„La început erau doar niște amintiri, dar au prins contur de carte și am spus să continui, pentru că poate fi o lecție pentru mulți. Am terminat Seminarul Teologic, Facultatea de Teologie, unde am urmat și un master. Nu vreau ca oamenii care citesc cartea să o privească cu milă, ci cu bucurie și să se gândească: Uite, omul ăsta a reușit!”, a povestit Vasile Drăgușanu.

Astfel, povestea lui Vasile Drăgușanu despre chinurile petrecute în orfelinat, dar și despre cum iubirea poate vindeca chiar și cele mai adânci răni devine o lecție pe care tânărul și-a asumat să o predea cititorilor săi printr-un volum emoționant.