După 36 de ani de carieră pe scena Naționalului ieșean, regizoarea Irina Popescu-Boieru vorbește despre statutul femeii în teatru: „Există o atitudine misogină față de femeia regizor”

Irina Popescu-Boieru este regizoare la Teatrul Național din Iași din anul 1989. În ultimii ani au apărut mai multe prejudecăți legate de femeile din teatru

Irina Popescu-Boieru, regizoare la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași, a recunoscut că, în ultimii ani, statutul femeii în domeniu a fost profund afectat de prejudecăți și de lipsa de vizibilitate. Artista a povestit care au fost începuturile sale în domeniul regiei și cum a ajuns la Naționalul ieșean dintr-o întâmplare care, la început, părea o provocare mult prea mare pentru o tânără absolventă.

Irina Popescu-Boieru susține că statutul femeii în teatrul românesc a fost profund afectat

Drumul către regie nu a fost pentru Irina Popescu-Boieru unul clar de la început, ci s-a construit treptat, din dragostea pentru teatru. Ca orice spectator, a intrat în sala de teatru fascinată de ceea ce se întâmpla pe scenă, dar cu o perspectivă limitată la ceea ce vedea, jocul actorilor.

„Ca să fiu sinceră, ca orice spectator, mergând la teatru, am fost fascinată, dar singurii pe care îi vedeam erau actorii de pe scenă. Categoric, mi-am dorit să fiu actriță, pentru că nu știam ce altceva aș putea să fiu în legătură cu teatrul. Vedeam pe afișe că la final era scris «regia: cutare», dar nu știam prea bine, chiar nu știam deloc ce înseamnă asta. Regizorul era cineva misterios, necunoscut și complet absent pe parcursul reprezentației. La concert, măcar dirijorul era vizibil, era domnul acela cu un băț în mână care stătea cu spatele la public. Regizorul era o făptură complet necunoscută, deci niciun moment nu m-am gândit să mă îndrept spre regie, ci doar către actorie”, a povestit regizoarea Irina Popescu-Boieru pentru reporterii BZI.

02:00, 20 Apr 2026

„Repetiție generală”, un nou spectacol-lectură cu intrare liberă pe scena Teatrului Național Iași. Rolurile vor fi interpretate de actorii Călin Chirilă și Diana Chirilă

Această percepție avea să se schimbe abia în perioada liceului, când a început să intre, timid, în culisele meseriei. Înscrierea la cursurile Școlii Populare de Artă din București a fost momentul în care cineva i-a deschis o altă perspectivă.

„În acest sens, când eram în liceu, m-am înscris la cursurile de actorie de la Școala Populară de Artă din București și, acolo, încet-încet, am înțeles de la profesorul meu că ar fi bine, ar fi mai potrivit cu personalitatea mea să mă îndrept către regie. M-a băgat într-o panică îngrozitoare, nu știam ce înseamnă asta și la ce se referă, dar am încercat să înțeleg ce e, adică, regia de teatru. Uite așa, cu pași mici, am început să pătrund tainele acestei meserii și să îmi doresc să o exercit ca atare”, a continuat artista.

Și-a dorit să devină actriță, dar a fost îndrumată spre regie

Din acel moment, direcția s-a conturat clar. Atracția pentru viziunea de ansamblu a devenit definitorie pentru parcursul său și, spune regizoarea, dorința de a „prelua frâiele” a contribuit enorm la cariera pe care avea să o construiască.

„După ce am terminat liceul, am dat examenul la regie. Nici nu mă mai gândeam la actorie. Îmi dau seama că îmi place viziunea de ansamblu, că mi-ar fi greu să mă concentrez pe un singur personaj. Îmi place să am această viziune asupra întregului, îmi place să țin frâiele întregului spectacol, nu doar al unui personaj. De fapt, după ce am intrat la Facultatea de Teatru și m-am ocupat de regie, nicio secundă nu m-am gândit și nicio secundă nu am regretat că nu am făcut actorie. Cred că a avut dreptate profesorul meu și, probabil, aceasta era adevărata vocație pentru mine”, a recunoscut aceasta.

Debutul a avut loc într-un context complicat, într-o perioadă în care teatrul românesc funcționa sub presiuni ideologice, totuși, aceasta recunoaște că exista avantajul unei concurențe mai mici.

„Competiția există pe teritoriul teatrului și, în general, al artei fără să fie determinată de câștiguri materiale. Artiștii au fost mereu în competiție cu ceilalți și fiecare în competiție cu el însuși. Din fericire, la momentul în care am debutat eu, situația stătea altfel. Din anumite puncte de vedere, era mai bine. Din alte puncte de vedere, era mai rău. Eu am terminat facultatea în 1989, adică chiar înainte de Revoluție, într-o perioadă foarte severă a României și a teatrului românesc. Existau niște obligații apăsătoare, cum ar fi ca 80% din repertoriu să fie repertoriu național, dedicat omului nou, constructor al socialismului. Trebuia să avem subiecte din viața pe șantiere, din agricultură. Erau pline teatrele de baraje sfărâmate, de utilaje, de combinate gata să sară în aer, dar eu am avut atunci șansa să debutez atunci cu un text foarte deosebit, chiar examenul meu de licență, «Șase personaje în căutarea unui autor», de Luigi Pirandello. Acesta a fost un mare noroc, așa s-a întâmplat, nu mi-a fost dat să încep cariera cu vreo avarie la vreo sondă, ci cu acest text antologic. Nu știu ce anume mi-a purtat noroc, dacă a fost textul sau contextul”, a precizat Irina Popescu-Boieru.

Și-a susținut examenul de licență pe scena Teatrului Național Iași

Regizoarea își amintește de momentul în care a pășit pentru prima dată în Sala Mare a Naționalului ieșean, dintr-o întâmplare a sorții, care a devenit începutul unei cariere impresionante.

„Atunci era mare nevoie de regizori, era lipsă de regizori în teatre și se năpusteau pe cei trei absolvenți de regie din fiecare an pentru că doar atâția terminau, într-un an, în toată țara. Una dintre marile provocări de atunci a fost faptul că eu trebuia să îmi dau licența, dar nu la Studioul Casandra al studenților, dar așa au căzut zarurile, iar eu trebuia să îmi dau licența la Teatrul Național din Iași. Era un spectacol al unui teatru profesionist, al unui teatru național. Era un spectacol care trebuia să iasă la public, era o foarte mare responsabilitate. Țin minte că am intrat în sala teatrului și am rămas impresionată de cât de frumoasă este. Totuși, imediat m-am simțit copleșită de mărimea scenei. Eu, până atunci, lucrasem numai în clasă, cum era la facultate, montam doar fragmente de piese de teatru, pentru că așa se proceda. Acum trebuia să pregătesc un spectacol cap-coadă, pe o scenă uriașă și să ies la un public adevărat, care nu are îngăduința pe care îl are publicul la un spectacol de teatru universitar. Da, începutul a fost provocator, nu a fost ușor, dar acum îmi aduc aminte cu drag de acele momente”, și-a amintit aceasta.

De asemenea, Irina Popescu-Boieru a vorbit și despre colaborarea plăcută pe care a avut-o încă de la început cu echipa Teatrului Național „Vasile Alecsandri” din Iași și spune că debutul său a rămas o amintire pe care o povestește cu drag de fiecare dată.

„Am avut emoții și adevărul e că am emoții chiar și acum în lucrul cu actorii. Nu este ușor, indiferent de vârstă și experiență. E vorba de personalități diferite, uneori complicate sau dificile. E greu să armonizezi aceste personalități între ele uneori. Acum, desigur că nu mă mai surprinde asta, m-am obișnuit. Nu pot spune că mi-a fost ușor, dar nici nu mă pot plânge de o atitudine nepotrivită din partea colegilor actori. Am avut o bună colaborare cu actorii Teatrului Național. Erau actori importanți ai teatrului. Unii dintre ei, acum, din păcate, nu mai sunt în viață, iar actorii tineri de atunci au devenit bătrânii Naționalului ieșean. A fost frumos, a fost o aventură interesantă care mi-a adus satisfacții. Acest prim spectacol ne-a adus niște premii UNITER, mie pentru debut și Rodicăi Arghir pentru scenografie. Și iată că a fost o bucurie lucrul la acest spectacol”, a spus artista.

„Regia românească a fost dominată de figura feminină”

Un subiect sensibil despre care Irina Popescu-Boieru a vorbit cu reporterii BZI se referă la statutul regizoarei în actualul teatru românesc. Artista spune că nu s-a simțit în inferioritate pentru că era femeie, ci dimpotrivă, în perioada sa de debut, teatrul era dominat de vocile regizoarelor cunoscute.

„Nu a fost greu să mă impun ca femeie în fața actorilor, nu am întâmpinat neîncredere sau suspiciuni. În primul rând, trupa Teatrului Național din Iași, cei pe care i-am cunoscut eu când am venit ca studentă, era de multă vreme obișnuită să lucreze cu regizoare pentru că lucrase ani de zile cu Cătălina Buzoianu, Anca Ovanez, Sorana Coroamă. Deci regizoarea era un model obișnuit, nu era nimeni uimit și nu opunea nimeni rezistență. Dacă ne gândim la trupa teatrului, la munca cu echipa, fie că vorbim de actori sau de tehnicieni, nu pot spune că mi-a fost greu. Dacă spui niște lucruri interesante și convingătoare, actorii devin interesați și puteți colabora foarte bine”, a declarat Irina Popescu-Boieru.

Totuși, aceasta recunoaște că, în ultimii ani, regizoarele au fost tratate cu prejudecăți și, de multe ori, nu li s-a oferit spațiul necesar pentru a se exprima din punct de vedere artistic.

„Dacă ne gândim la perioada ulterioară, cu cât a trecut timpul, lucrurile s-au complicat. Mulți ani de zile, regia românească a fost dominată în mod cert de figura feminină a Cătălinei Buzoianu, a făcut ca pe unii semeni de-ai noștri, bărbați – fie regizori, actori, manageri sau chiar critici – să simtă o dorință de revanșă. Trebuie să spun că, în ultimii 15, chiar 20 de ani, figura regizoarei a fost din ce în ce mai puțin promovată. Nu am să fac un secret din faptul că, în mod cert, în teatrul românesc există o atitudine misogină față de femeia regizor. Acest lucru este evident și, din păcate, se manifestă și la nivelul criticii și, curios, la nivelul criticii feminine de teatru. Pot spune că începutul meu, în această privință, a fost mai fericit și mai lejer decât parcursul ulterior”, a adăugat regizoarea Naționalului ieșean.

Artista crede că situația se poate îmbunătăți

Aceasta spune că are încă speranța că viitorul femeilor în teatrul românesc va reveni într-un punct în care le sunt recunoscute meritele, iar munca lor este apreciată în egală măsură cu a bărbaților, dar încearcă să rămână realistă și conectată la situația concretă care există în sălile de spectacol.

„Toate lucrurile se pot schimba în bine, asta este valabil în orice. Pentru asta ar trebui să existe și o dorință reală de schimbare. În teatrul românesc se încearcă acum, de puțin timp, o recâștigare a poziției regizoarei. Nu știu cât de multe șanse sunt, nu am o foarte mare încredere, dar nu sunt nici complet lipsită de speranță. Poate voi reuși să văd colege de-ale mele mai tinere, regizoare, recâștigând poziția firească și meritată. Deocamdată, însă, trebuie să fim realiști. Indiferent de valoarea pe care o au, spectacolele regizoarelor nu sunt promovate, nu sunt arătate, nu sunt văzute decât de publicul care vine la teatru în mod normal”, a recunoscut regizoarea.

De asemenea, artista spune că publicul este cel care aduce echilibrul în contextul actual, deoarece acesta nu vine la spectacole cu prejudecăți, ci cu dorința de trăi, chiar și pentru câteva zeci de minute, o altă viață decât cea de zi cu zi.

„Publicul foarte puțin se preocupă de cine face regia unui spectacol. Publicul vine și umple sălile dacă spectacolul e bun, indiferent de cine face regia. Publicul acordă, cu siguranță, egalitate ambelor genuri. Publicul nu are niciun fel de prejudecăți. Dacă ne referim la statutul oficial al regizoarei în teatrul românesc, el a pierdut foarte mult, este profund afectat în ultimii 20 de ani. Sunt multe lucruri de spus despre discriminarea – nu numai a regizoarelor –, ci a femeilor în România, o discriminare insinuată, care există în mod cert”, a spus aceasta.

„Simți din întreaga atitudine, nu e nevoie de replici”

Irina Popescu-Boieru spune, totodată, că există soluții care să transforme teatrul într-un spațiu deschis atât bărbaților, cât și femeilor. Problema apare atunci când trebuie să elimini prejudecăți cultivate de zeci de ani, iar mulți refuză să vorbească despre ce se întâmplă în spatele cortinei.

„Nu pot spune că îmi amintesc vreo replică din partea cuiva care m-a discreditat, pentru că ele nu se rostesc. Simți din întreaga atitudine, nu e nevoie de replici. Repet, eu nu am a mă plânge de colegii mei sau de public, dar mă pot plânge de contextul general al teatrului românesc. S-a încercat la Iași un festival al spectacolelor făcute de regizoare. A fost o ediție momentan, a doua nu s-a mai desfășurat. Soluția e să lași regizoarele să se exprime în egală măsură cu regizorii. Dar cum să faci acest lucru? Pentru asta trebuie să smulgi toate prejudecățile, trebuie să smulgi anumite solidarități care sunt post-revoluționare, căci avem de a face și cu masoneria, care presupune o anumită solidaritate a membrilor. Să nu uităm că în masonerie nu sunt admise femei. În momentul în care ești într-un teatru în care ai un manager mason, un coleg mason, alți colegi masoni, e normal să se solidarizeze între ei și iată cu ce ne confruntăm. Cred că nu vorbește nimeni despre asta, dar e un adevăr”, a mai spus regizoarea.

Întrebată ce sfat ar oferi unei tinere la început de drum în cariera regizorală, aceasta a precizat, din nou, că publicul este cel care oferă egalitate și apreciere, indiferent de gen.

„Unei tinere regizoare la început de carieră i-aș spune să își facă treaba și, dacă ține morțiș să facă această meserie, e bine să știe că va trebui să muncească mult mai mult decât colegii săi bărbați pentru a fi apreciată pe jumătate. Dacă este dispusă să își accepte această soartă pentru că este pasionată de ceea ce face, o sfătuiesc să facă. Consolarea e că publicului puțin îi pasă de sexul regizorului. Cei mai mulți spectatori nu se uită, decât întâmplător, să vadă cine este regizorul unui spectacol”, a declarat regizoarea Irina Popescu-Boieru.

Astfel, îndrăgita regizoare a Naționalului ieșean a vorbit despre momentul în care și-a dat seama că dragostea pentru teatru se poate simți și din spatele cortinei, dar a atras atenția și asupra problemei legate de statutul femeii în domeniul artistic.