Ghici cine câștigă marele pot al războiului din Iran?

Washingtonul împreună cu Tel Aviv-ul? Sau Teheranul? Sau niciunul dintre cele trei state? Supranumit Nostradamus al Chinei pentru predicțiile excepționale pe care le-a făcut în trecut, Jiang Xueqin, într-un amplu interviu tradus de Solid News și preluat astăzi și de Corect News, susține că marele câștigător al acestei confruntări, mai periculoasă și mai complexă decât războiul din Ucraina, este, de fapt, un outsider. Respectiv China. Am toate motivele și toate argumentele necesare pentru a-i da dreptate.

Împins la înaintare de Benjamin Netanyahu, din motive pe care le cunoaște toată lumea, Donald Trump a căzut, atrăgând Statele Unite într-o veritabilă cursă geopolitică. Cum, pe bună dreptate, afirmă Netanyahu, niciun război nu poate fi câștigat doar din aer. Și nici doar de pe apă. Supremația aeriană și navală nu este suficientă pentru a învinge un stat, determinându-l să se predea. Prin urmare, așa cum o spune răspicat liderul israelian și o sugerează și șeful Casei Albe, mai devreme sau mai târziu, pentru a finaliza cu succes acest război, este indispensabilă aducerea infanteriei în teren. Și, demonstrativ, Statele Unite trimit în proximitatea Strâmtorii Ormuz câteva mii de luptători experimentați, care vor ajunge la destinație în circa două săptămâni.

Dar ce ar putea să facă aceștia? Chiar dacă efectivele aruncate în lupta la sol ar fi dublate de experimentații militari israelieni. Iranul are o populație de aproape 100 de milioane de locuitori, ocupă o poziție excepțională sub aspect strategic, pe un podiș aflat la 1200 de metri altitudine, flancat de două masive muntoase, și dispune de o armată bine antrenată de circa un milion de combatanți. Aceștia oricând pot ocupa poziții puternic fortificate și pot utiliza un arsenal uriaș, creat pe parcursul a circa 20 de ani, în care acest stat s-a pregătit de război. Nici siturile atomice vizate de alianța americană-israeliană nu pot fi pur și simplu distruse, nu pot fi cucerite, indiferent de cât de experimentate sunt trupele de comando care ar putea fi desantate în proximitatea lor, și este exclus ca uraniul îmbogățit să poată fi distrus sau confiscat. O ultimă speranță, pentru o bună bucată de timp, este și ea spulberată. Populația nu are energia și determinarea necesară de a da jos regimul de la Teheran, înlocuindu-l cu unul agreat de Statele Unite și Israel. Ce mișcare poate să facă, în aceste condiții, alianța americană-israeliană pentru a pune Iranul în dificultate maximă?

Donald Trump a culpabilizat, prin afirmații repetate, statele Uniunii Europene și statele NATO, afirmând că America nu are nevoie să câștige războiul energetic cu Iranul, întrucât dispune de suficiente resurse, astfel încât se luptă practic în interesul Europei, căreia îi bate obrazul pentru că refuză să intervină și să-și apere interesele. Cumva, liderul de la Casa Albă a inversat cronologia. La început, nu a fost oul, ci găina. Inițial, Statele Unite au declanșat acest război, iar Iranul, apărându-se, generează o criză energetică la nivel global fără precedent, care va zgudui omenirea câțiva ani buni de zile. Deci nu europenii și nu statele NATO sunt cauza, deși vor trebui să suporte efectul. Prin urmare, aceste state nu datorează nimic Washingtonului și Tel Aviv-ului, iar Casa Albă nu are nicio posibilitate de a activa faimosul articol 5 al pactului NATO.

Dar ce se poate întâmpla în continuare în acest joc sângeros, care este mai mult de Go decât de șah? Iranul a transformat Strâmtoarea Ormuz într-o fortăreață cel puțin aparent inexpugnabilă, neblocând-o în totalitate, dar selectând cu scrupulozitate navele care primesc permisiunea de a transporta în lumea întreagă petrol din Golful Persic. Și ce să vezi? Navele care primesc undă verde aparțin aproape în totalitate Chinei, care însă plătește o taxă pentru fiecare navă care tranzitează prin Ormuz. Ceea ce înseamnă că, în doi-trei ani, Iranul va primi pe această cale circa 1000 de miliarde de dolari. Războiul transformându-se astfel, pentru Teheran, într-o veritabilă afacere, în care pierderile sunt substanțial mai mici decât profitul. China, la rândul ei, are numai de câștigat, chiar dacă plătește o taxă de trecere, pentru că valoarea energiei crește exponențial.

Analizând cu luciditate situația din teren, constatăm că întreaga agitație americano-israeliană, vizând desfășurarea unui război la sol, se referă exclusiv în măsura în care cei care au declanșat acest război nu doresc un Vietnam la puterea a zecea, la un perimetru restrâns al coastelor din jurul Strâmtorii Ormuz. Dacă va exista un desant al trupelor de elită, de comando și de infanterie marină, acela va fi concentrat exclusiv în acest perimetru. Iranul este pregătit să reziste, astfel încât războiul e de uzură și va aduce prejudicii fără egal tuturor statelor lumii, care, în consecință, vor exercita presiuni pentru ca acest conflict să se închidă fără declararea formală a vreunui câștigător.

În realitate, cel de-al treilea va ridica marele premiu. Respectiv China. Neantrenată sub nicio formă în conflict, China are numai de câștigat, acționând cu tact și cu abilitate exclusiv pe cale pașnică. Ei bine, aceasta este adevărata miză, pentru mulți neașteptată, a acestui război. Dacă Statele Unite și Israelul pierd sau dacă războiul se transformă într-unul de uzură, singurul mare câștigător e China, care va prelua controlul în confruntarea pașnică geopolitică. Paradoxul este că Beijingul nu pierde în niciun scenariu. Chiar și în eventualitatea puțin probabilă în care Statele Unite și Israelul câștigă, China își menține poziția privilegiată pe care a dobândit-o, precum și creșterea de neoprit. Există, deci, toate șansele ca, pe parcursul vieții noastre, China să preia de la Statele Unite ștafeta dominației asupra lumii.