Într-un sat mic de munte, ascuns între păduri și clopote, trăia un băiețel de 9 ani pe nume Andrei

Într-un sat mic de munte, ascuns între păduri și clopote, trăia un băiețel de 9 ani pe nume Andrei. Avea ochii verzi ca iarba după ploaie și un zâmbet care făcea și zilele reci să pară mai calde. Locuia împreună cu părinții și sora lui mai mică într-o casă modestă, dar plină de iubire. Tatăl lui cânta în corul bisericii, mama făcea colivă la pomeniri, iar duminica, întreaga familie mergea împreună la slujbă, ținându-se de mână.

Dar într-o noapte de iarnă, vântul a urlat mai tare ca niciodată. Zăpada se prăvălea peste acoperișuri, iar în casa lor, o lumânare aprinsă lângă icoană a căzut, atingând perdeaua. Focul s-a întins în câteva clipe, iar până când vecinii au observat, flăcările devorau deja totul. Pompierii au venit târziu, iar Andrei, scos de un vecin prin fereastră, a fost singurul care a supraviețuit.

Dimineața, satul a rămas tăcut. În curtea neagră, printre scânduri fumegânde, un copil stătea în genunchi, ținând în brațe o iconiță arsă pe jumătate. Plângea fără sunet, doar lacrimile îi cădeau peste mâinile crăpate de frig.

02:00, 13 Dec 2025

Creștinii îl prăznuiesc astăzi pe Sfântul Ierarh Dosoftei, Mitropolitul Moldovei. Acesta a reușit să aducă limba română în cultul bisericesc

A fost luat la casa parohială, unde părintele Mihail, un om blând și tăcut, l-a primit fără ezitare. L-a spălat, i-a dat haine curate și l-a așezat la masă. Dar Andrei nu vorbea. Trecuseră săptămâni întregi și copilul încă privea în gol, dormind noaptea cu icoana în brațe.

Într-o duminică, în timpul Sfintei Liturghii, preotul s-a apropiat de el și i-a spus încet:
— Andrei, Dumnezeu nu ți-a luat familia ca să te pedepsească. I-a chemat acolo unde nu mai e durere. Dar pe tine te-a lăsat aici cu un rost.

Băiatul nu a răspuns, dar în acea zi a privit pentru prima oară spre cer. A început apoi să vină în fiecare dimineață la biserică, ajutând la curățenie, aprinzând lumânări și cântând încet troparul Învierii. Avea o voce subțire, tremurată, dar plină de curăție.

Anii au trecut. Părintele Mihail îmbătrânise, iar Andrei devenise tânăr bărbat. Niciodată nu a plecat din sat. Când preotul s-a stins, el a fost cel care i-a ținut mâna în ultimele clipe și i-a promis că va duce mai departe credința.

După câțiva ani, biserica aceea mică din lemn a fost refăcută cu ajutorul oamenilor din sat și a unui tânăr preot nou — părintele Andrei. Cel care odinioară fusese copilul fără familie, acum era păstorul unei comunități întregi.

În altar, sub icoana Maicii Domnului care scăpase parțial arsă din casa lui, Andrei rostea în fiecare duminică o rugăciune:
„Doamne, dă-mi puterea să văd lumină și în cele mai adânci nopți.”

Iar în noaptea de Paște, când clopotele sunau și lumina Învierii se răspândea printre oameni, chipul lui era scăldat în lacrimi. Dar nu mai erau lacrimi de durere, ci de pace.

Pentru că în inima lui, acolo unde cândva fusese doar foc și pierdere, acum ardea o altă flacără — cea a iubirii divine.