Ion Cristoiu: „Inamicul cel mare, adevăratul Inamic No. 1, este azi în țara noastră «LICHELISMUL»”

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Ca toți marii publiciști din Istoria presei românești, directorul și patronul Universului, Stelian Popescu, apelează din plin în comentariile sale de pe prima pagină a Universului la ideile generale, singurele care dau rezistență în timp activității de gazetar. Viața social-politică de la noi, realitățile din jur, către care se îndreaptă luneta autorului, e văzută din perspectiva unor idei generale dobîndite de Stelian Popescu din experiența de viață și de lectură. În același timp, din iscodirea realităților contemporane, autorul extrage idei generale, nu de puține ori învățături, pe care el le dorește urmate de politicieni și dregători. Iată un exemplu de astfel de învățătură, cu atît mai importantă azi cu cît în opinia publică își face drum criteriul onestității în viața politică:

„Autoritatea, în orice direcție ar fi, nu este suficient să fie aparentă; trebuie să se simtă că ea are temelii morale și că este îndreptățită și autorizată de acel imponderabil pe care-l dă severa și pilduitoarea statornicie morală.” (Stelian Popescu, Puterile morale, Universul, 13 iunie 1934)

O greșeală veșnic repetată în Istoria României moderne e surprinsă de Stelian Popescu în Graba strică treaba, Universul, 8 noiembrie 1940:

„Una din greșelile lumii politice de la noi a fost că, ori de cîte ori se schimbau guvernele, noii veniți se credeau unși de Dumnezeu și că odată cu ei s-a coborît și raiul pe pămînt. Tot ce se făcuse înainte era rău, iar tot ceea ce era de făcut, trebuie apriori să fie considerat de bun. Experiența dovedea în urmă cît de înșelătoare erau promisiunile și ce consecințe funeste aveau asupra opiniei publice, care nu mai pune temei pe nici un fel de promisiuni. O indiferență aproape generală întîmpina schimbările de guvern, chiar și atunci cînd unele dintre ele puteau să îndreptățească multe speranțe.”

Multe dintre ideile generale, ivite și înflorite din scăpărarea inteligenței la atingerea cu un fapt concret, sînt valabile și azi.
Comentariul „Dar eu… cu cine votez?”, Universul, 15 decembrie 1937, consacrat alegerilor din 1937, printre cele mai frămîntate din istoria parlamentarismului românesc, semnalează permanența lui Caragiale în istoria politicii românești:

„Dintre scriitorii și cugetătorii neamului nostru, Caragiale este acela a cărui operă e și azi și va fi și mîine, veșnic vie, atunci cînd e vorba de frămîntările politice.
Și rar se pot vedea frămîntări politice mai acute decît cele de azi, cînd partidele sunt la cuțite, cînd prin programe și manifeste fiecare aruncă celuilalt tot felul de învinuiri – cînd promisiunile zăpăcesc toate mințile. Aceste frămîntări politice fac opera lui Caragiale vie, nu numai datorită humorului său, dar mai ales măiestriei cu care a fixat moravurile neamului căruia a aparținut.”

Spunea asta Stelian Popescu în decembrie 1937. La fel de bine ar fi putut s-o spună și în anul ăsta.
Caragiale ne-a blestemat să trăim ca în opera sa.
De o valabilitate indiscutabilă azi rămîne tableta Inamicul n-rul 1, din Universul, 1 decembrie 1937. Inamicul n-rul unu e Lichelismul, așa cum se va vedea din text :

„Inamicul cel mare, adevăratul Inamic No. 1, este azi în țara noastră «LICHELISMUL».
Împotriva acestui inamic ar fi trebuit, pentru salvarea vieții noastre publice, să se fi unit toate partidele, toate grupele și grupulețele politice, care solicită voturile cetățenilor. Pe acest inamic l-am mai semnalat noi în diferite rînduri oamenilor politici sub diferite lui aspecte.

LICHELISMUL, cu toți sateliții lui: minciuna, lingușirea, ipocrizia, slugărnicia și chiar trădarea, iată, acesta este Inamicul No. 1 al vieții noastre politice. (…)
Împotriva lui noi n-am văzut pînă azi nimic în nici un program politic al vreunui partid sau al vreunei grupări.
Împotriva lui noi n-am văzut unindu-se oamenii de bine spre a forma, nu un nou partid politic, ci acea forță morală care să reintroducă în țara noastră și în moravurile vieții noastre publice, demnitatea și cinstea.

Cînd acest Inamic va fi învins, cînd el va fi scos din luptă, cînd nu va mai putea otrăvi nici viața publică, nici viața particulară a fiecăruia, abia atunci țara noastră se va putea considera intrată pe făgașul adevăratei civilizații.”

Multe dintre comentariile lui Stelian Popescu din Universul sînt valabile și azi, sub puterea rezistenței în timp a presei de idei generale. Iată un exemplu din ianuarie 1938, cînd politica românească înregistrează acte de trădare sub influența intrigilor țesute de Carol al II-lea:

„Trădarea produce în sufletul oamenilor curați cea mai amară deziluzie. Ea îmbracă diferite forme, dar oricare ar fi deghizarea, tot odioasă rămîne. De aceea, din cîte fapte rele se cunosc, nici unul nu este mai oribil decît trădarea, și în toate legislațiile popoarelor, începînd de la cele mai primitive și pînă la cele mai înaintate pe calea civilizației, trădarea a fost stigmatizată și pedepsită cu ultima rigoare.

În regimurile politice democratice, unde s-a abuzat de libertate, trădarea politică a fost mult încurajată din cauza indulgenței cu care s-a privit cameleonismul politic îmbrăcat în haina interesului de stat.

În țara noastră, deși democrația este aproape strangulată, trădarea politică a luat forme îngrijorătoare și cu toate că unii au căutat să o justifice cu considerațiunea, devenită acum banală, «că numai boul nu se schimbă», totuși, în masele largi ale poporului își fac tot mai mult loc dezgustul și disprețul pentru trădători.” (Stelian Popescu, Declarațiile d-lui Corneliu Codreanu, Universul, 17 ianuarie 1938).

Stelian Popescu îi îndeamnă pe politicienii prezentului său la cunoașterea trecutului național pentru a găsi aici izvoare morale. O face prin tableta Așa a fost odată, Universul, 27 iulie 1940:

„Dar, în conducerea destinelor unei țări, în asemenea vremuri de îngrijorare, evocarea trecutului, pătrunderea învățămintelor ce decurg din el, nu slăbesc cu nimic prezentul. Dimpotrivă, pildele trecutului pot înviora și încuraja pe acei dintre conducători cari ar avea ezitări în hotărîrile ce trebuie să le ia, pot întări credința în forțele vii ale națiunii și pot da, în același timp, îndemnul necesar de a ține cît mai trează conștiința națională. Istoria unui neam nu este alcătuită din epoci răzlețe și fără legătură între ele. Evocarea exemplelor glorioase săvîrșite de fiii mai de seamă ai neamului, cercetarea lor pentru găsirea unui îndreptar al prezentului, devine în vremuri de îngrijorare o datorie ordonată de înțelepciune adevărată și pe care toți acei cari vor să slujească în mod cinstit și cu strălucire neamul, trebuie s-o îndeplinească în mod curajos.”

Ce învățătură ar trebui trasă din trecut astfel încît să răspundă nevoilor prezentului? Judecarea răspunsului dat de Stelian Popescu trebuie să ia în considerare împrejurările în care apare tableta. Sîntem în iulie 1940, la o lună de la Diktatul de la Moscova și în plină neliniște față de marile bulversări de pe plan internațional. Învățătura de tras ar fi refuzul tezei că marile noastre înfăptuiri s-au datorat norocului. Dimpotrivă – crede Stelian Popescu – ele s-au datorat conducătorilor noștri, mai precis înțelepciunii acestora:

„Trecutul ne îndreptățește să respingem cu hotărîre afirmarea acelor sceptici de meserie, cari insinuează că înfăptuirile mari ale neamului nostru ar fi rodul capriciului vreunuia sau al norocului, și că trebuie și de aici înainte să așteptăm ca tot vreun capriciu, ori «steaua» care ne-a ajutat să ne ajute. Noi refuzăm să legăm viitorul neamului de noroc, tocmai fiindcă, privind trecutul, putem afirma cu mîndrie că înfăptuirile mari ale neamului au fost realizate numai prin înțelepciunea și prevederea tuturor conducătorilor lui.”

Stelian Popescu e un Istoric al clipei. De aceea, viziunea sa asupra Istoricului din tableta O lămurire, Universul, 10 septembrie 1940, dedicată evenimentelor dramatice străbătute de România din ultimul timp, e de fapt o viziune asupra gazetarului care scrie despre Istoria în desfășurare, despre Clipa trecătoare:

„Istoria se scrie de oameni cu mintea limpede, cu sufletul curat, după realitatea faptelor petrecute. Istoria adevărată nu va fi scrisă niciodată de oameni fără conștiință, de oameni care pentru un blid de linte își schimbă părerile la bătaia oricărei adieri de vînt, de oameni care fără pic de remușcare pot face, la orice moment, din alb negru și din negru alb, de oameni care, profitînd de circumstanțe nenorocite, le speculează pentru a-și polei o existență mediocră, de oameni pentru care vorbăria a fost un talisman în viață și o trambulină de intimidare pentru slăbiciunile politicienilor ajunși în posturi de răspundere grație unor împrejurări nenorocite.”