Ion Cristoiu: „Monotonia huiduielilor contracost”

Proclamațiuni. Venit cu camera video de acasă pentru pozele de pus pe cristoiublog.ro, mă las furat la Expoziția presei românești de la BAR și de alte instantanee oferite de revistele ilustrate, o tradiție care n-a mai fost reluată după decembrie 1989, poate pentru că acum telefonul mobil dă și femeii de serviciu convingerea că e un fotograf de geniu. În campania de tragere în poză a materialelor menite a evidenția noutatea Expoziției, îmi trec prin cap și gînduri iscate, ca niște scăpărări de amnar, la contactul cu imaginea. Pe coperta Resboiului din 7 februarie 1879 surprind o foto desen cu titlul Armata indo-engleză din Afganistan – o baterie de munte. Aha, îmi zic, la vremea respectivă englezii, azi americanii, după ruși, firește, aceleași iluzii ale Ocupantului în materie de Afganistan. Dau apoi peste Harta căilor ferate din România din 1899. Între Focșani și Odobești era o cale ferată. Azi nu mai e. Au furat-o după decembrie 1989. Într-o vitrină accesibilă muritorilor de rînd, vizitatorilor adică, dau peste mai multe Proclamațiuni ale celor care au ticluit Lovitura de stat împotriva lui Cuza. Cea semnată de ministrul de Interne Dimitrie Ghica mă amuză prin tradiționala invocarea a entuziasmului cu care sînt primiți de regulă noii stăpîni în scrierile lor despre ei înșiși:

„Astăzi, 23 februarie, la 5 oare ale dimineței, Măria Sa Alecsandru Ioan, după cererea și voința Națiunei au abdicat, lăsîndu patriea în mînile unei Locotențe Domnești și unui Ministeriu, aclamate îndată de cătră orășenii capitalei.”

Noii stăpîni țin să ne încredințeze că:

stirilebzi.ro

Săptămâna de lucru de 4 zile! Ce spun specialiștii despre weekend-ul de trei zile

Stirile PROTV

Americanii se laudă cu o doborâre „istorică” făcută de o rachetă Patriot în războiul Ucrainei...

1. Detronarea lui Cuza n-a fost făcută de niște conspiratori, ci de Națiune.
2. Deși patria a rămas în mîinile Locotenței și Ministeriului la ora 5 dimineața, totuși, cetățenii capitalei le-au și aclamat deja.
*

Umilință. Note despre Oameni sărmani, romanul lui, Dostoievski descoperite de mult într-un caiet scris în 1972:
Uimeşte la Dostoievski sadismul insistenţei pe scenele de umilinţă. În „Oameni sărmani” sînt cîteva scene de calvar, în care umilinţa e împinsă pînă la paroxism; cititorul cu nervii slăbiţi rezistă greu la aceste scene; aici motivul calvarului hristic, Golgotei luîndu-i locul nenorocirea cotidiană. De exemplu, bătrînul Prakovski alergînd în urma dricului; întoarcerea lui Garşkov de la proces; drumul lui Mokar Devuşkin la cămătar sau umilinţa faţă de Excelenţa Sa. Dostoievski constituie o lecţie usturătoare pentru analiştii noştri. Analiza psihologică nu se face de dragul analizei, cu acea nepăsare plictisită a noului roman francez, care-ţi lasă impresia că însuşi autorul cască de plictiseala ei. Analiza înseamnă iscodirea profundă a sufletului omenesc. De aici, tensiunea extraordinară a analizei, acuitatea fiecărei notaţii.

Pe de altă parte, Dostoievski demonstrează jocul ipotetic al literaturii. Eroul dostoievskian e un om pus într-o situaţie ipotetică. Dacă-i acceptăm ipoteza de lucru, totul se deslușește. Devuşkin face, de exemplu, o întreagă scenă de umilinţă în faţa locuinţei sale. Ca să-l înţelegem, trebuie să intrăm în jocul lui: pentru el, Excelenţa Sa e un personaj excepţional, de ruşinea căruia trebuie să tremuri. Atenţie: Devuşkin nu tremură ca va fi dat afară, ci pentru că s-ar putea face de rîs în faţa Excelenţei Sale!

Notă din 2021:
E vorba aici și de slugărnicia tragică din birocrația țaristă, descrisă și de Cehov. Personajele nu sînt slugarnice din oportunism sau din constrîngeri. Sînt sluganice din viziunea lor asupra lumii, în care Șeful e chiar un Dumnezeu.

*

Scriam pe 25 mai 2014. Monotonia huiduielilor contracost
Sînt două lucruri, de alegeri, cărora nu le dau nici o atenție: plîngerile diferitelor partide și huiduielile adresate unui politician. Cele două realități – clișeu, monotone în previzibilitatea lor, n-au nici o valoare sociologică, deoarece sunt expresia nevoii partidelor de a face și ele ceva mediatic, fără a putea fi acuzate de încălcarea legii electorale.

Plîngerile de fraudare sunt imediat mediatizate, mai ales de presa amabilă cu partidul care iscălește plîngerea.
Huiduielile sunt puse la cale de către un partid împotriva liderului altui partid.
De regulă, cei care huiduie sunt în număr de cel mult o sută.
Huiduielile cu adevărat semnificative sunt cele de la un număr de o mie de huiduitori în sus. Nu de alta, dar nici un partid nu-și poate permite să plătească o mie de zbierători.

De ce le folosesc partidele ca instrument de luptă politică? Pentru că huiduielile sînt mediatizate de televiziunile amabile cu partidele care finanțează huiduitorii. Aceleași televiziuni au posibilitatea de a așterne talk-showuri despre semnificația politico-ideologică a huiduielilor. Din cîte s-a văzut, la aceste euroalegeri, două personaje au fost victime ale huiduielilor contracost: Victor Ponta și Traian Băsescu. Cum însă cei doi se huiduie reciproc și altfel decît prin intermediari, momentul huiduielilor riscă să fie lovit de monotonie.