Ion Cristoiu: Pentru că n-are drept profesie de bază Politica, Sorin Cîmpeanu își poate permite să fie un bun politician

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Ion Cristoiu scrie, în această dimineaţă despre ministrul Educaţiei Sorin Cîmpeanu despre care crede că este un bun politician tocmai pentru că profesia sa de bază nu este politică. Redăm, integral, editorialul publicat de Ion Cristoiu pe blogul personal:

Am evitat din răsputeri să invit la emisiunea Interviurile lui Cristoiu de la Aleph News, transmisă în fiecare duminică între orele 20-21, demnitari și chiar politicieni ai actualei Puteri, instalate după scrutinul din decembrie 2020. O lungă experiență postdecembristă de moderator m-a convins că un interviu cu un om al Puterii, indiferent că aceasta ar fi de Dreapta sau de Stânga, e o tragică pierdere de timp. O dată cocoțați în fotoliile de demnitari, politicienii se schimbă radical față de presă. Când mâncau pâinea neagră a Opoziției veneau la un interviu la orice oră din zi și din noapte. După interviu nu mai știau cum să-ți mulțumească pentru că i-ai chemat, deoarece nu-i cheamă nimeni. Pe parcursul interviului erau ei înșiși. Nu se prefăceau că sunt mai deștepți decât – vorba aia – îi făcuse mă-sa, se exprimau în deplină libertate, nu duceau mina la gură după ce ziceau ceva mai îndrăzneț. Ajunși la putere se fandosesc, se alintă, se fudulesc când îi inviți la un interviu. Firește când îi inviți ca jurnalist independent. Fiecare Putere postdecembristă și-a avut presa din anticameră, cea care și-a luat misiunea de a trage, pe post de ordonanță, cizmele Stăpânului la intrarea în casă pentru a le văcsui cu limba. Actuala Putere își are televiziunile ei de anticameră. Miniștrii Guvernului Cîțu preferă să meargă la aceste televiziuni, unde îi așteaptă în hol mogulii frângându-şi mâinile a umilință, și în studio moderatorii unsuroşi, pregătiți să le facă un masaj tailandez în direct. Dați huța de dimineața până seară pe la televiziuni, site-uri, radiouri și ziare cu jurnaliști pe post de băieși, se înțelege că miniștrii lui Cîțu evită interviurile la televiziuni care i-ar putea pune în fața unor întrebări incomode.

Chiar și atunci când acceptă, dialogurile cu ei sunt catastrofale. Și nu pentru că ei, urmându-l pe Cîțu, ar înghiți cuvintele fără să le mestece, ci pentru că se refugiază imediat în adevăruri de-a gata. Pe vremea când făceam o emisiune de interviuri împreună cu Robert Turcescu, exasperați de luarea invitaților pe drumurile bătătorite a adevărurilor de-a gata, ca acul unui patefon, rămas într-un șanț al plăcii, ne-am gândit să aducem în emisiune o talangă. Scuturând-o, i-am fi atras atenția invitatului că vorbește deja ca și cum ar dormi.

Singurul demnitar al noii Puteri invitat până acum de mine la un interviu a fost Sorin Câmpeanu, ministrul Educației. Intervențiile sale publice mi-au dezvăluit un tehnocrat care a fost invitat să fie ministru și nu un politician care a zgrepțănat pe la ușile partidului ca să fie numit ministru. Sorin Câmpeanu e de meserie profesor universitar. Am remarcat nu fără plăcută surprindere c-a ajuns profesor universitar urcând toate treptele carierei universitare, de la preparator începând. România e plină de profesori universitari ajunși în această ipostază direct de pe băncile liceului, fără Bacalaureat uneori, trecuți însă deja prin funcțiile de decani și șefi de catedră. Conștient că mare lucru nu pierde dacă nu mai e demnitar, Sorin Câmpeanu e unul dintre cei mai liberi miniștri ai Guvernului Cîțu. Și conștiința acestei libertăți face intervențiile sale publice interesante, deoarece sunt scutite de bla-bla-ul politruc. Era normal ca în cadrul interviului, abordarea relației dintre ministerul Educației și ministerul Sănătății în privința ordinelor comune care reglementează situația școlară în Pandemie să devină un moment interesant prin sinceritatea manifestată de Sorin Câmpeanu. Se știe – dar nu s-a insistat prea mult public asupra faptului – că restricțiile dictate de pandemie dintr-un domeniu, administrat de un anumit minister, sunt rezultatul unor discuții între ministerul respectiv, să spunem al Educației sau al Culturii, și ministerul Sănătății.

Despre cum se desfășoară în practică această relație l-am întrebat pe Sorin Câmpeanu când a venit vorba de ordinul comun prin care s-a revenit la școala în formă fizică. Domnia sa mi-a dezvăluit:

„Nici eu nu sunt medic, nici ministrul Sănătății. Pentru acest ordin comun să știți că s-a negociat trei zile și două nopți, echipele, pe care le-am condus, și am stat și eu până la 6 dimineața. În echipă sunt secretari de stat, consilieri, cei care au atribuții să se ocupe de acest lucru. Am fost în aceeași încăpere 5-6 oameni de la Ministerul Educației, 5-6 oameni de la Ministerul Sănătății și am stat până la 6 dimineața ca să ajungem la un numitor comun”.

Ce se poate înțelege de aici?
Că, așa cum era de așteptat, Ministerul Sănătății, sub influența specialiștilor mai mult sau mai puțin așa-ziși, dorește anumite restricții într-un anumit domeniu. Pentru ca aceste restricții să se aplice trebuie o înțelegere cu ministerul care administrează domeniul respectiv. Restricțiile, în final, sunt rezultatul unor negocieri angajate cu ministerul Sănătății de ministerul care administrează un domeniu. Deși ministerul Sănătății împărtășește varianta unor restricții dure, ministerul care administrează domeniul poate să se opună și, în cadrul negocierilor, să obțină o îndulcire a măsurilor astfel încât viața în domeniul respectiv să se desfășoare cât de cât. Tot acest adevăr e valabil pentru relația dintre Ministerul Educației și Ministerul Sănătății. Așa cum s-a văzut până acum, Ministerul Educației, sub conducerea lui Sorin Câmpeanu, a obținut multe succese în bătălia pașnică dusă împotriva tendinței celor de la Sănătate de a impune cât mai multe restricții.

Firește adevărul este aici la mijloc. Numai viața poate să răspundă la întrebarea Care dintre cele două ministere are dreptate? Cel al Sănătății, care impune restricții cât mai dure, și celălalt, al Educației care e tentat să lupte împotriva acestor restricții. Nu are importanță cui dă viața dreptate, până la urmă. De fapt este și greu să aflăm cui dă viața dreptate până la urmă. Mărirea sau micșorarea pericolului de Pandemie depinde și de cifrele pe care le prezintă autoritățile, și mai ales de o întreagă atmosferă în opinia publică făcută de media. Sigur e însă că aceste ordine comune privind restricțiile dau seamă de interesul ministrului respectiv pentru propriul său domeniu.

Dacă luăm, de exemplu, Ministerul Culturii, vom observa că acesta practic nu există în această confruntare. Tot ce a dorit Ministerul Sănătății în materie de restricții a fost asumat în mod automat de Ministerul Culturii, în defavoarea artiștilor. Desigur nici artiștii nu prea s-au ostenit. Rămâne un mare mister cum de acești mari actori, mari regizori, mari critici de teatru, care au drept permanență a tuturor ieșirilor în presă zicerea că nu pot trăi fără contactul cu publicul, că respectă publicul, că trăiesc temperatura unei săli, nu bombănesc nici măcar pe ascuns în fața acestor restricții. O explicație e faptul că teatrele sunt finanțate de stat. Actorii stau acasă pe cuptor și banii le vin indiferent că merg sau nu serviciu. Contactul cu publicul, spectacolul, trăirile de pe scenă țin mai degrabă de Memoriile publicate în timpul vieții.

Dar, dincolo de aceste lucruri, Ministerul Culturii nu există în această bătălie. Nu există nici Ministerul Sporturilor și Tineretului. Nu există nici cel care răspunde de HoReCa. În schimb, Ministerul Educației există. Sorin Câmpeanu s-a bătut pentru fiecare îmblânzire a interdicțiilor, a obținut multe lucruri luptându-se cu Ministerul Sănătății pentru interesele școlii.

Acesta este un exemplu de ceea ce se cheamă ministru. Să ne reamintim că Sorin Câmpeanu a fost contestat de presa SRI-istă și SPP-istă pe motiv că ar fi traseist. De parcă a conduce un minister depinde de, să zicem, trăirile politice ale unui ministru. Klaus Iohannis l-a impus și iată, după părerea mea, a făcut bine. Sorin Câmpeanu este un exemplu de ce înseamnă să te bați pentru ministerul tău, ce înseamnă să te bați pentru bugetul ministerului, ce înseamnă să te bați în raport cu alte ministere, ce înseamnă să te bați chiar în cadrul partidului.

El poate asta, pentru că n-are drept profesie de bază politica.
Și cum nu depinde de politică își poate permite să fie bun politician.