Actualitate

Marea Casă de Pensii a Armatei tot mai mici

Publicat: 07 mart. 2021
Sorin Roșca Stănescu

Pe măsură ce Armata Română devine din ce în ce mai insignifiantă sub aspect numeric, Casa ei de Pensii înflorește. Este un aspect bizar, care poate deveni scandalos, dar prea puțin important în raport cu conceptul de strategie națională de apărare. Pentru că, până la urmă, această strategie este compromisă, în timp ce statul suportă costuri tot mai mari de înarmare și-și rezervă posibilități din ce în ce mai mici de a-și păstra la o adică suveranitatea. Pentru că alianța NATO se dovedește pe zi ce trece mai degrabă o alianță politică decât una militară.

Recunosc, am cedat în fața unei realități mai degrabă spectaculoase decât profunde. Iar realitatea este, oricât i-ar scandaliza pe unii s-au pe alții, că un militar încetează de a mai fi combatant după 40 de ani, întrucât, începând de la această vârstă, aptitudinile sale fizice scad dramatic. În aceste condiții, în scurt timp iese la pensie. Și îi ia locul un tânăr. Un așa-zis voluntar. De fapt, un lefegiu al statului. O persoană care cere plată pentru orele suplimentare. Pentru războiul în timp de război și pentru războiul în timp de pace făcut peste program. După care iese la pensie. Și, după caz, încă 30-40 de ani, dacă nu și mai mult, Casa de Pensii a Armatei îi va pune lunar bani în cont. La acest capitol spectaculos, iar, pentru unii, scandalos, mă văd însă silit să adaug un principiu. Pacta sunt servanda. Cu alte cuvinte, în acest caz, angajamentele statului trebuie respectate fără discuție. Dacă se va schimba ceva, asta va trebui să se întâmple atunci când vom avea o adevărată strategie națională de apărare. Și asta nu se va întâmpla decât după ce guvernanții și Parlamentul vor înțelege că NATO, pe care ne-am dorit-o atât de mult și ne-o dorim în  continuare, este în primul rând o alianță politică. Și abia în al doilea rând și în anumite circumstanțe s-ar putea dovedi și o alianță militară.

Rareori în istorie alianțele militare s-au dovedit cu adevărat trainice. De cele mai multe ori au fost denunțate chiar atunci când statele mai slabe ar fi avut mai mult nevoie de ele. De la acest principiu pornește unul dintre cei mai respectați militari din România, amiralul Romeo Hâldan, atunci când demonstrează, într-o analiză, mai veche, dar magistrală, pe care am preluat-o pe CorectNews (însă sub un titlu care îmi aparține) că, neavând o strategie națională de apărare, România rămâne expusă unor mari pericole, în ciuda faptului că este membră NATO. El face multe precizări pe care le voi consemna cât de succint pot. 1). Armata, atunci când este națională, este elementul maxim de siguranță a unei țări. România nu are o armată națională, ci doar o armată de mercenari, de lefegii, condusă de un număr uriaș de generali. 2). Nu avem un sistem național de apărare, pentru că instituțiile care ar trebui să facă parte din acest sistem nu dispun de o strategie unitară, destinată apărării României. Documentele care sunt prezentate Paramentului fiind mai degrabă simple eseuri. 3). România nu are prevăzut niciun sistem militar de pregătire a tineretului în special și a populației în general pentru o situație de război. Cetățenii țării nu participă la realizarea situației naționale de apărare. 4). Toate structurile de apărare lucrează fie în țară, fie în străinătate, sub comandă străină. Decenii la rând, când făceam parte din Pactul de la Varșovia, această comandă străină se afla la Moscova. Iar ofițerii superiori pregătiți acolo deveneau agenți ai serviciilor sovietice de informații. Acum, ofițerii superiori ai Armatei Române sunt pregătiți, atât cât sunt pregătiți, în Statele Unite. 5). Tot în ceea ce privește sistemul de pregătire, amiralul Romeo Hăldan dă de pământ – și pe bună dreptate – cu colegiul Națonal de Apărare, care s-a transformat într-o fabrică de diplome, inclusiv de diplome false de doctorat. 6). România nu are practic variante de apărare. Se pornește de la o premiză greșită. Și anume că singurul inamic al României ar fi Federația Rusă. Și asta atâta timp cât România are mai mulți inamici potențiali. Dar chiar și dacă ar avea asemea variante, România nu are cu cine lupta. Pentru că singurii rezerviști sunt pensionarii. Și pentru că nu există planuri de mobilizare a economiei reale. Și pentru că nu mai există o industrie de apărare.

Mă opresc aici. Cine dorește, poate studia analiza amiralului Hăldan. Cine dorește, își poate pune întrebarea de ce, atunci când vorbim despre suveranitatea României, refuzăm să luăm în calcul serviciul militar obligatoriu. De ce suntem singura țară din sistemul NATO care ridică pe bandă rulantă în rang militar ofițeri superiori aflați în rezervă sau în retragere? Cum de am ajuns țara cu cei mai mulți generali și cu cei mai puțini combatanți în raport cu populația și teritoriul? De ce Armata, în loc să fie elementul maxim de siguranță a României, s-a transformat treptat într-o uriașă Casă de Pensii?





Adauga un comentariu