Mitul lui Orfeu

Orfeu (in limba greaca: Ορφεύς = Orfeus ) este un erou din mitologia greaca, fiul regelui trac Oeagrus si al muzei Calliope. Dupa Pindar, tata ii era zeul Helios-Apollo, care i-a daruit lira, instrument creat de ingeniosul Hermes. Cantaret desavarsit, personajul a devenit cu timpul arhetipul artistului.

Fiul regelui trac, originar din regiunea muntilor Rodopi, a fost asemenea lui Tamiras si Heracles instruit de fratele sau Linos in arta cantului, dobandind in ea o inegalabila maiestrie. Muzica lui fermeca orice fiinta, chiar si stancile erau clintite din loc de cantul lui. Nu este deci de mirare ca Orfeu a fost de mare ajutor argonautilor, la a caror expeditie a participat, domolind marea furtunoasa datorita puterii de a stapani prin arta lui elementele naturii.
Conform istoriografului Diodor nu cantul, ci ruga fierbinte a fost cea care-i aduse izbavire.

 In versiunile mai vechi, Orfeu este recrutat de argonauti pentru a acoperi ademenirile sirenelor cu propriul sau cant. Dupa despartirea de ortacii lui Iason, cantaretul s-a indragostit de nimfa Euridice, dar fericirea sa alaturi de aceasta a fost de scurta durata. Exista doua versiuni ale mortii nimfei, din cauza muscaturii unui sarpe veninos. Dupa Vergiliu, Euridice era ravnita de Aristaeus, care, urmarind-o o data, o facu sa calce in goana ei pe un sarpe. Ovidiu povesteste ca nenorocirea ar fi avut loc pe cand nimfa culegea flori cu suratele ei, naiadele. Orfeu o planse indelung si, nesuportand pana la urma despartirea, cobori in infern sa o caute. El reusi, cantand, sa inmarmureasca intregul Tartar si sa-l induplece chiar pe zeul Hades sa-i dea iubita inapoi. Consimtamantul de a o insoti pe Euridice pe calea spre lumea pamantenilor, alaturi de calauzitorul sufletelor, Hermes, i-a fost dat cu conditia de a nu se uita nicio clipa la ea. Orfeu nu reusi, framantat de temeri cum era, sa respecte aceasta conditie; cand mai avea doar un pas de facut pentru a iesi la lumina zilei, el isi intoarse capul si isi pierdu astfel iubita pentru a doua oara. In pofida rugamintilor eroului, care a ramas indelung timp (la Vergiliu sapte luni, la Ovidiu sapte zile) in preajma raului Styx, induiosand cu lira lui toate animalele salbatice, Hades nu a mai eliberat-o pe Euridice.

Vezi si Helios, divinitatea solara din mitologia greaca 

Singur si indurerat pentru tot restul vietii, Orfeu si-a gasit, pana la urma, pe meleagurile natale sfarsitul, fiind sfasiat in bucati de menade, preotesele trace ale lui Dionis. Acestea erau manioase pe el pentru ca nu a participat la cultul lor orgiastic. Dupa Ovidiu, capul si lira sa au fost aruncate in raul Hebrus si purtate pe marea Egee pana pe tarmul insulei Lesbos. Acolo, capul fu cat pe ce sa fie inghitit de un dragon, impietrit pana la urma de catre Apollo. Deoarece capul nu incetase sa cante, i se inalta acolo un oracol.

Insula deveni in acest fel leaganul poeziei lirice. Lira insǎ, fu ridicatǎ de zeii olimpieni in cer, unde formeazǎ constelatia cu acelasi nume.

Izvoarele legendei afirma in mod repetat originea tracica a lui Orfeu. Insasi arta cantului provenea in acceptia vechilor greci din Tracia. Arrian pomeneste in istoria dedicata patriei sale, Bithynica din secolul al II-lea i.Hr., o nimfa numita Tracia, cunoscatoare a plantelor tamaduitoare si nascocitoare de melodii. Numele acesteia il poarta tinuturile tracilor, cunoscute inainte sub denumirea de Pèrke (fragmentul 13 din Bithynica). Radacina indogermanica „per-/pir/per(k)” semnifica „stanca”, „piscul” sau „piatra”, ceea ce denota cultul tracic al unei divinitati a muntilor, identificata de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit Pèrkos sau Peiros si a fost venerat chiar si in epoca Imperiului Roman, sub forma de „Heros equitans”, a unui razboinic trac calare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane. Toponimul Pirin/Perin al muntilor din sud-vestul Bulgariei este derivat din numele acestui zeu, care devine sub influenta elena Sabazios. Acest zeu al luminii zamisleste apoi cu Zeita Mama pe sacerdotul cultului sau, identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu si cu Zamolxis, acesta din urma fiind numit si „Orfeul nordic”.

Vezi si Orfeu si religa solara 

Mitul este interpretat ca dovada a existentei a unei religii arhaice in Grecia, poate de origine traca, caracterizata de mistere si de credinta in nemurirea sufletului. K. Meuli (1935) a descoperit in coborarea in Tartar chiar influenta parasirii trupului de catre suflet in ritualurile samanice de sorginte scitica. Cercetatorii dateaza raspandirea unei miscari orfice in secolul al V-lea i.Hr. Desi Orfeu este vazut in mitologia elena clasica, datorita originii sale apolinice, in opozitie cu adeptii lui Dionysos, mitul sau a influentat misterele dionisiace, in care zeul este dezmembrat, pentru a invia ulterior. Sectantii orfici l-au vazut de fapt pe Orfeu ca preot si initiator al cultului lui Dionysos Zagreus si nu in postura de cantaret. Orfismul a dat nastere multor opere lirice rǎmase anonime pentru a sugera propria vechime. Lui Herodot ii este cunoscutǎ insǎ originea mai noua, presupus pitagoreicǎ si egipteanǎ, a scrierilor orfice. 

Poetul Onomacrit, care a trait in perioada lui Pisistratus (ca. 607 – 528 i.Hr.), este probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, chipurile anterioare operei lui Homer si teogoniei lui Hesiod, pe care le-a atribuit lui Orfeu si lui Musaios.