Povestea romanilor care l-au oprit pe Napoleon

Batalia de la Arcole s-a desfasurat in timpul razboiului napoleonian dintre Austria si Franta, intre anii 1796 si 1797, in timpul primei ofensive a lui Alvinzi.

Pentru a releva importanta acestei batalii si, de asemenea, a confruntarii dintre viitorul imparat si darzul batalion de graniceri nasaudeni care i s-a opus cu succes, va trebui sa ne aplecam putin asupra contextului istoric al campaniei franceze din nordul Italiei. Cariera generalului Bonaparte, in varsta de 25 de ani, se afla in faza ascensionala, el venind dupa o serie de succese si victorii care il vor propulsa ulterior la rangul de prim consul, apoi imparat, si il vor inscrie ca si unul dintre cele mai mari genii militare ale istoriei universale. Sirul sau de batalii castigate intr-o maniera categorica era in faza incipienta, dar suficienta pentru a-l impune ca si un adversar de marca fata de toti cei care i-au stat in fata, mult mai experimentati si cu mijloace materiale superioare. Steaua sa de conducator militar de neinvins era abia la inceputul ascensiunii si mai era cale lunga pana la zenit. Planul sau de ofiter de artilerie a facut ca Toulonul sa cada prada asediului francez, de asemenea, Barras il cheama sa pacifice Parisul asaltat de sectiuni, pe care le distruge aducand tunurile de la Sablons pe care le dispune personal pe strazile Neuve-Saint-Roch si Saint-Honore. Victoria ii aduce comanda armatei de interior si apoi a celei din Italia, scrie Revista Art-emis.

Dupa revolutia de la 1789, Franta era inconjurata de dusmani. Cateva victorii, ca si cea de la Valmy din 1792, cand pentru prima data in istorie au fost folosite baloanele cu aer cald pentru observatie, au facut ca la finele lui 1795, singurii adversari ai Frantei sa ramana Anglia si Austria.

Austria stapanea nordul Italiei, cu exceptia unei mici portiuni, de la Nisa la Voltri, intre Muntii Apenini si coasta Ligurica, care erau sub dominatie franceza. Francezii proiecteaza impotriva Austriei o actiune militara dubla, una principala prin valea Dunarii, condusa de generalii Jourdan si Moreau si alta secundara, prin Italia, condusa de tanarul general Bonaparte. Impetuozitatea si geniul acestuia din urma a dus la o inversare de situatie, in sensul ca frontul din Italia va deveni cel principal, iar celalalt secundar. Istoricii militari impart aceste campanii ale lui Napoleon in patru perioade:

Prima perioada, intre 8 aprilie si 28 mai 1796, cuprinde operatiunile lui Napoleon impotriva lui Coli si Beaulieu. 38.000 de francezi prost echipati, flamanzi si in lipsa de munitii, contra 30.000 de austrieci si 50.000 de piemontezi condusi de Coli, comandant general al aliatilor fiind Beaulieu, de 83 de ani. Napoleon avea abia 27 de ani. Intre francezi si austrieci erau crestele Apeninilor. Beaulieu porneste ofensiva spre Voltri si Savona, intentionand sa coopereze cu flota engleza de la Genova. De la Nisa, Napoleon insufleti in asa masura trupele sale flamande si dezbracate, inoculandu-le atata incredere si un asemenea entuziasm, incat trecand Apeninii pe la Cadibona, generalul Bonaparte cazu pe punctul de legatura ale celor doua armate, austriaca si piemonteza, le desparte si le bate pe rand. Coli este respins pana la Milano, de unde regele Piemontului semneaza pacea propusa de Napoleon. Beaulieu se retrage spre cotul raului Po, desfasurandu-si trupele pentru a face fata francezilor. Inainte de a veni de la Paris aprobarea tratatului de pace cu Piemontul, Napoleon face o incercare contra lui Beaulieu, trecand raul Po pe la Florenta, incercand sa-l izoleze de Lombardia. Prevenit, Beaulieu trece si el raul, profitand de mijloacele insuficiente de transport ale francezilor, astfel incat francezii nu-i ajung decat ariergarda. Beaulieu se retrage la Mincio, iar Napoleon ocupa Milanul, mai ales pentru a-si odihni, hrani si echipa oamenii. Acestia nu puteau decat sa-i dea dreptate tanarului lor general. Hrana, echipamentul si rezervele ce lor le lipseau erau chiar dincolo de Apenini, au trecut si le-au luat..

Urmeaza manevrele lui Napoleon. Acesta face miscari demonstrative asupra aripilor lui Beaulieu, il face pe acesta sa-si risipeasca trupele, slabind centrul. Lovitura de maciuca a lui Napoleon se da la Valegio, centrul dispozitivului austriac. Intreaga aparare fiindu-i intoarsa, Beaulieu se retrage precipitat la Tirol, lasand Mantua blocata de francezi si Lombardia ocupata. Pentru asta i se va lua comanda.

A doua perioada se numeste prima ofensiva a generalului Wurmser. Trupele austriece, intarite cu importante efective de la armata Dunarii, unde generalul Moreau nu-si pornise inca ofensiva preconizata spre Viena, coboara pe ambele laturi ale lacului Gaedo, incercand sa-l prinda pe Napoleon in cleste. Iata cum, frontul italian, preconizat a fi unul secundar, datorita impetuozitatii si geniului generalului Bonaparte, devine front principal. Urmeaza zece zile de lupte grele, la capatul carora austriecii sunt invinsi din nou.

A treia perioada, a doua ofensiva a lui Wurmster, incepe la 2 septembrie, cu atacul a doua puternice grupari austriece. Grupul de est, dinspre Tirol, coboara spre Verona avand ca obiectiv deblocarea cetatii Mantua asediata de francezi, iar al doilea grup, condus de generalul Quasdanovici, coboara din Tirol pe valea Adigeului pe la vestul lacului Gardo, cu misiunea de a cadea in flancul si pe liniile de comunicatii franceze, silindu-le sa se predea. Fata de aceasta situatie periculoasa, Napoleon aplica tactica lui preferata, pe care o va folosi ulterior de nenumarate ori: manevreaza pe linii interioare, atacand si invingand pe rand armatele adverse. Si acum, il hartuieste cu forte putine pe Wurmster, indreptandu-si forta principala spre Quasdanovici. Cu trupe proaspete, venite din Franta, il ataca la Rivoli si Corona, impingandu-l spre Lavis, dincolo de Trenta. Dupa care, lasand doar trupe de fixare, isi intoarce forta principala spre Wurmster, pe care il gaseste total surprins, cazandu-i in spate, la Bassano, taindu-i retragerea spre Tirol si Trieste. Wurmster este nevoit sa se replieze spre Adige, de unde intra in Mantua la 15 septembrie, pentru a nu mai iesi de aici pana la sfarsitul razboiului, ca prizonier al francezilor.

Toate aceste descrieri ale primelor faze ale razboiului au fost necesare pentru a sublinia contextul bataliei care avea sa urmeze, importanta ei, si de asemenea, moralul armatei franceze invingatoare, precum si geniului de care a dat dovada acest general Napoleon Bonaparte, un as al manevrei si o stea in plina ascensiune, care va ajunge unul dintre cei mai straluciti tacticieni si strategi pe care i-a dat vreodata istoria militara universala. Cu atat mai important ni se pare episodul care urmeaza, unde se va arata cum un batalion de romani ardeleni, graniceri nasaudeni, au putut sa impiedice ceea ce in mod sigur ar fi fost una din cele mai stralucite victorii napoleoniene, comparabile cu Marengo, Austerlitz sau Wagram.

Fiindca urmeaza a patra perioada, prima ofensiva a lui Alvinzi.

In preziua acesteia, situatia fortelor era urmatoarea. Francezii aveau doua divizii (Massena si Augereau) si cavaleria generalului Murat, cam 20.000 de oameni dintr-un total de 50.000, restul fiind imprastiate prin Lombardia si la impresurarea cetatii Mantua. O divizie (a lui Vaubois) se afla la Tirol, contra lui Davidovici, inlocuitorul lui Quasdanovici. Austriecii au sub comanda directa a lui Alvinzi 28.000 de oameni, fara trupele lui Davidovici. Totalul era undeva la 60.000 de oameni, impartiti in doua coloane. La 6 noiembrie Napoleon ataca cu cele doua divizii (Massena si Augereau) la Bassano si Citadela, impotriva lui Quasdanovici si Provera, fara rezultate notabile. Cum in Tirol generalul Vaubois este infrant de Davidovici, Massena si Augereau sunt nevoiti sa se replieze la Vilanova (pe raul Alpona) cu avangarda la Caldiero si o flangarda la Belfiore. La 12 noiembrie, francezii, cu trupele raspandite, invinsi in Tirol, sunt amenintati serios pe doua directii de forte austriece de trei ori superioare.

De cealalta parte, austriecii erau in plin avant. Sub comanda generalui Alvinzi (originar din Ardeal), energic si respectat in cercurile militare austriece, intentionau sa-l mentina angajat pe Napoleon spre est, in zona Veronei, pana ce Davidovici, invingator la Tirol, se apropia de aceasta localitate. Apoi ar fi atacat impreuna, obligandu-l pe acest impertinent general de 28 de ani pe nume Bonaparte sa primeasca o batalie decisiva in camp deschis, unde superioritatea numerica austriaca s-ar fi putut dovedi hotaratoare.

Din nou, Napoleon este pus intr-o situatie practic fara iesire. Daca ataca sau daca ramanea sa se apere, infrangerea era la fel de sigura, tinand cont de superioritatea tactica si numerica a austriecilor. Orice general in situatia lui ar fi inceput negocierile, cautand o iesire onorabila. Dar Napoleon nu era orice general. Din nou, el se dovedeste a fi un geniu al manevrei, de la razboaiele sale incoace, in studiul artei militare, manevra isi va gasi un loc mai important ca oricand. Deoarece el alege sa manevreze, transformand o infrangere sigura intr-o victorie. Iar aceasta va intra in istorie ca si manevra de la Arcole. Astfel, intuind ca Alvinzi intentioneaza sa execute o dubla invaluire, pe la Ronca si pe la Rivoli, aceasta dubla invaluire care de la Cannae incoace este visul oricarui general, el lasa la Verona trupe putine, cu consemnul de a rezista pana la ultimul om. Iar el, cu grosul fortelor, coboara pe valea Adigeului pe care il traverseaza in secret pentru a manevra impotriva flancului stang austriac, cazand surprinzator in flanc si in spate. Noaptea de 14 noiembrie este hotaratoare. Diviziile Massena si Augereau coboara pana la Ronco, unde pe un pod militar dispus in timpul noptii traverseaza fara vreo opozitie serioasa. In zorii zilei de 15 noiembrie, de cealalta parte a raului, Massena spre Belfiore-Vilanova, iar Augereau spre Arcole. Singurul obstacol in drumul lui Augereau spre Arcole era podul peste raul mlastinos Alpona, chiar la sud de Vilanova.

In ajun Alvinzi trimisese o flangarda formata din doua batalioane sa ocupe si sa pazeasca podul, pentru orice eventualitate. Unul dintre aceste batalioane, cel caruia i s-a incredintat de fapt apararea podului, era Batalionul II din al doilea Regiment graniceresc ardelean, batalioanele I si III gasindu-se pe valea superioara a Dunarii, in fata armatei franceze a generalului Moreau. Pe vremea aceea, romanii constituiau unitati militare omogene sub aspectul nationalitatii. Doar conducerea superioara era incredintata austriecilor din ratiuni de securitate, evident. Existau doua regimente romanesti de infanterie numite graniceresti in armata habsburgica, unul la Fagaras si celalalt la Nasaud. Batalioanele celor doua regimente erau denumite falange, „phalanx valahica prima, secunda, tertia” aceasta denumire gasindu-se in mai toate ordinele de zi ale armatei austriece intre 1796 si 1866. Pana si aceasta denumire este un omagiu indirect adus originii membrilor acestor falange, descendenti din nebiruitii legionari romani, razboinici desavarsiti ce au supus lumea cunoscuta prin forta armelor, vitejie si disciplina fara egal.

Trupele romane formau singura oaste pe care habsburgii puteau sa se bizuie cu incredere deplina pe campul de lupta, arata marele scriitor George Cosbuc. Intr-adevar, chiar si in primul razboi mondial, cele mai viteze trupe din armata austro-ungara erau cele de romani si polonezi. La capatul opus se situau ungurii si cehoslovacii, acestia din urma trecand de partea rusilor cate un regiment intreg, cu muzica in frunte. Inca o dovada a bravurii soldatului roman in lupta, demonstrata de atatea ori pe campul de onoare. Ne-au furat barbarii, ne-au cazut mai-marii, dar romanul are sapte vieti, spune un vechi cantec, si niciodata acest crez nu a fost incalcat, oricat de zbuciumata a fost istoria noastra. Poate nu am stiut sa tragem foloase din victorii, poate nu am avut o diplomatie la inaltime, dar un singur lucru nu i-a parasit pe romani: bravura si eroismul pe campul de lupta. Iar aceasta bravura se va dovedi in cel mai inalt grad aici, la podul de la Arcole.

Recunoasterile trimise de batalionul romanesc instalat la pod releva inaintarea coloanei franceze. Instiintat, Alvinzi, nu atribuie acestor stiri o prea mare importanta, banuindu-l pe Napoleon de vreo stratagema destinata sa-l deruteze si sa-i intarzie atacul spre Verona, mai ales ca avea informatii sigure referitoare la prezenta trupelor franceze la stanga Abigeului. Practic, Alvinzi cazuse in cursa lui Napoleon. Situatia era impresionata, atat prin raritatea ei, prin riscuri, cat si prin perspectivele ei extraordinare. Dispozitivul lui Alvinzi era orientat cu fata spre Verona, gata de un atac covarsitor. Napoleon, constient de greutatea reorientarii frontului austriac, il trimise pe Massena sa atace pe front, fixandu-i trupele, in timp ce Augereau urma sa-i intoarca flancul si spatele la St. Bonifacio. Daca manevra ar fi reusit, intreaga armata austriaca ar fi trebuit sa execute sub focul inamic din doua parti o intoarcere de front spre sud si sa aduca rezerve de la Basseno, pentru care nu avea timp suficient, mai ales in fata unui adversar de calibrul lui Napoleon Bonaparte. Reusita acestei manevre a lui Napoleon ar fi dus la un dezastru pentru armata austriaca, incheind definitiv conturile in nordul Italiei. Napoleon, biruitor, ar fi putu sa se indrepte cu toate fortele spre Viena, sustinut si de Moreau pe valea superioara a Dunarii. Atunci, cu treisprezece ani mai devreme, austriecii ar fi vazut Dumnezeul razboiului care ulterior s-a dezlantuit asupra lor la Wagram, in 1809. Un singur obstacol statea in calea celei mai mari victorii a lui Napoleon de pana atunci: podul peste Alpona, aparat de Batalionul II din Regimentul 2 de graniceri nasaudeni. 

Avangarda lui Augereau, apropiindu-se de pod, este atacata cu focuri puternice de anfilada pe drumul ce venea de la Ronco. Coplesita de salvele precise ale nasaudenilor, se retrage in dezordine spre grosul diviziei. Generalul Augereau, comandantul diviziei, se pune in fata trupelor ce se retrageau si le intoarce la atac intarindu-le cu doua batalioane pe care le conduce personal. Cu steagul in mana, generalul Augereau se avanta in fruntea trupelor sale asupra companiei capitanului Rotaru, dispusa pe capul de pod, in semicerc pe malul drept, interzicand accesul spre trecerea ingusta peste raul Alpona. O grindina de gloante ii secera pe francezi, dar acestia, insufletiti de generalul lor, se avanta din nou la atac. Erau doua batalioane asupra unei companii, un raport de sase la unu. Capitanul Rotaru, dandu-si seama de situatie, ordona retragerea ordonata dincolo de pod, pe malul stang, de unde cu restul batalionului ar fi putut tine sub foc concentric ingusta traversare. De pe malul stang, compania capitanului Herta le asigura retragerea cu salve continue. Compania reuseste sa treaca dincolo, dar cu pretul unor grele jertfe, inclusiv comandantul ei, capitanul Rotaru, cade ucis. Aici s-au distins prin bravura stegarul Teodor Raut si sergentul Gavrila. Intr-un elan victorios, francezii ajung la pod, dar comandantul lor, generalul Augereau, cade ranit, cu steagul in mana. Capitanul Herta dirijeaza un foc nemilos spre francezii care ezita. Sortii bataliei oscileaza de o parte si alta, nedecisi. Vazandu-si generalul ranit, francezii dau inapoi. Trupele nebiruite ale lui Augereau se retrag, lucru cu neputinta doar cu cateva zile mai devreme. Este momentul in care intervine Napoleon. Cu geniul si cu atentia spre detaliul care ar putea schimba soarta unei batalii, si prin asta soarta campaniei si implicit a intregii lumi, generalul Napoleon Bonaparte, constient ca in jurul acestui pod se cladea istoria, aparu acolo in momentul critic in care francezii dadeau inapoi amenintand ca retragerea lor sa se transforme in deruta, naruind planurile atat de bine puse la punct de o minte extraordinara.

Fara sa ezite vreo clipa, constient de puterea exemplului personal, generalul Napoleon Bonaparte descaleca, preia steagul din mana generalului Augereau ranit si se avanta la atac. Trupele franceze, fanatizate de exemplul idolului lor, se napustesc cu furie spre pod, acolo unde un batalion decimat de ardeleni ii asteapta si ii intampina cu un foc viu, imuni la faima aceluia care timp de sapte luni a obtinut victorie dupa victorie contra austriecilor superiori din toate punctele de vedere. Valul nimicitor francez se sparge de apararea nasaudenilor care nu dau nici un pas inapoi. La grindina gloantelor franceze raspund cum pot mai bine, plumb contra plumb.

Viteazul general francez Lannes cade si el ranit, iar trupele franceze, chiar cu maretul general Napoleon Bonaparte in frunte, ezita.. In fata podului, cu steagul in mana, marele Napoleon Bonaparte priveste descumpanit cum vitezele sale trupe incep sa dea inapoi in fata unui singur batalion care i-a oprit o divizie din marsul victorios. O manevra geniala, „impiedicata de un ciot” cum ar spune marele Mihai Eminescu. Dar inca nu era tot. In bataia gloantelor, viitorul imparat nu constientiza ca era pe cale sa-si incheie cariera de stralucit general chiar inainte de a incepe. Un glont romanesc se indrepta direct spre pieptul sau, aparat doar de faldurile cazute ale drapelului cu care nu reusise, pentru prima oara, sa-si conduca soldatii la victorie. Un glont tras de un simplu soldat ardelean ar fi putu face ca una dintre cele mai stralucite personalitati ale istoriei militare universale sa fie doar o nota obscura la subsolul unui referat despre batalia de la Arcole. Dar destinul a vrut ca lucrurile sa se petreaca altfel. A vrut ca generatiile viitoare sa-l studieze pe acest corsican care cativa ani mai tarziu va face Europa sa tremure doar la auzul numelui sau, imparatul Napoleon Bonaparte. Cel care s-a sacrificat a fost aghiotantul sau, Muinon, care s-a aruncat in calea glontului sacrificandu-si propria viata pentru a-l salva pe viitorul imparat. Cine a mai auzit astazi de Muinon, dar cine nu a auzit de Napoleon?

Francezii, cuprinsi de deruta, incep sa se retraga in dezordine, cu toata prezenta lui Napoleon pe campul de lupta. Nu putem sa nu ne referim din nou la marele poet Mihai Eminescu: „In zadar striga imparatul, ca si leul in turbare, umbra mortii se intinde tot mai mare, si mai mare”. Francezii fugeau in disperare sa-si salveze vietile, imuni la indemnurile ofiterilor si exemplul generalului lor iubit, Napoleon Bonaparte. Prins de valmasagul trupelor ce fugeau in deruta pe dig, prin apa si noroi, tintuiti de focul inamic, generalul Napoleon Bonaparte cade in mlastina fiind pe cale sa fie luat prizonier de ardelenii victoriosi. Gratie devotamentului unui ostas francez care il ia in spate, generalul Bonaparte scapa de rusinea unui prizonierat. Podul ramane in mana bravilor luptatori nasaudeni care au platit scump rezistenta lor. Un ofiter (capitanul Rotaru) si 135 soldati au ramas morti pe pozitie. Trei capitani, doi locotenenti si 654 de raniti, dintre care 260 vor muri in ambulante si spitale. Numarul total al mortilor s-a ridicat la un ofiter si 395 trupa, mai mult de jumatate din efectivul combatant a platit cu viata aceasta rezistenta in fata celui care va deveni cel mai mare general al timpului sau, si unul dintre cei mai mari ai istoriei. Dar nu au dat nici un pas inapoi. Aceasta este bravura soldatului roman, dovedita si atunci, si in trecut, dar care se va dovedi din plin si in viitor. Acest lucru se vede si din numarul de prizonieri. Din batalionul nasaudean de la podul de la Arcole, au fost luati prizonieri un capitan si 45 de oameni. In schimb, in mainile romanilor au cazut 350 de prizonieri francezi. De ansamblu, intreaga batalie de la Arcole a costat cam zece mii de morti de fiecare parte.

Dar batalia de la Arcole nu s-a sfarsit cu esecul francez din fata podului. Napoleon si-a revenit imediat si a ordonat generalului Guyenau, ramas cu o brigada de rezerva la Ronco, sa treaca Adige pe la Albaredo, mai jos de confluenta Alponei. Guyenau face acest mare ocol pentru a intoarce apararea neinvinsa de la podul de la Arcole, dar, cu toate eforturile, nu ajunge acolo decat seara. Spre marea sa surprindere, gaseste podul liber si Arcole evacuat. Asta deoarece Alvinzi, dandu-si seama de manevra lui Napoleon, avusese timp sa-si treaca trupele pe stanga Alponei, ocupand pozitii intre St. Bonifracio si San Stefano, cu fata la sud si la vest, lasand doar cateva batalioane de intarire in fata lui Massena care ocupase Belfiori. Acest timp de care dispusese Alvinzi pentru a salva armata a fost platit cu sangele granicerilor nasaudeni de la podul de la Arcole. Fiindca acum situatia era complet schimbata. La 15 noiembrie, daca Napoleon ar fi trecut podul, ar fi putut cadea la Vilanova in flancul si spatele lui Alvinzi, dar mai tarziu nu mai avea cum. Avea in fata un front regrupat care apucase sa se edifice tocmai datorita rezistentei batalionului romanesc de la pod. Drept urmare, desi stapan pe Arcole si Porcile, era prea tarziu. Napoleon nu risca sa ramana in aceasta zona mlastinoasa si se retrage la Ronco. Luptele continua in 16 si 17 noiembrie, diviziile Massena si Augereau fac sfortari extraordinare, il bat pe Davidovici care se retrage la Trenta, iar Alvinzi, rupt de Davidovici, trece la stanga raului Brenta, stabilindu-si cantonamentele de iarna. Prima ofensiva a lui Alvinzi se termina cu o infrangere pentru austrieci, dar nu cu dezastrul pe care il pregatise Napoleon, asta datorita rezistentei ardelene de la Arcole. Pentru incheierea victorioasa a campaniei din nordul Italiei, Napoleon va avea de alte sacrificii in timp, bani si oameni pe parcursul anului urmator, 1797. Fara rezistenta de la Arcole, Napoleon ar fi invins un an mai devreme. (in tabloul 1 puteti vedea pictura “Napoleon pe podul de la Arcole”, 1797, de Antoine-Jean Gros, participant si martor la batalia podului, iar in a patra imagine, pictura lui Horace Vernet, “Batalia podului de la Arcole”, 1826)

Nu putem intui parcursul istoriei daca acest fapt s-ar fi implinit, la fel cum nu ne putem imagina harta Europei daca Napoleon ar fi fost invingator in Italia inainte de finele anului 1796. Poate campania din Egipt nu ar fi avut loc, poate Viena ar fi cazut mai devreme, iar Franta si-ar fi putut concentra fortele asupra singurului inamic ramas, Anglia, mult mai eficient si inainte ca Nelson sa scufunde flota franceza la Abukir si Trafalgar. Nimeni nu poate sti, acesta ramanand doar un recurs la o istorie alternativa. Noua ne raman doar faptele, asa cum au fost. Totusi, aceste fapte, au fost supuse si ele tentativelor de denaturare, atat de istoriografii austrieci, cat mai ales de cei unguri. Acestia au incercat din rasputeri sa falsifice istoria, spunand ca aparatorii podului au facut parte dintr-un batalion croat. Dar dovezile s-au dovedit, peste timp, indubitabile. Totusi, mai persista in unele cercuri aceasta idee, preluata din respectivele surse. Acest fals al istoriei, fie cu intentie, fie din nestiinta, a fost demontat de catre istoricii seriosi si impartiali. Cu toate acestea, pana si astazi, in epoca internetului, confuziile persista pe unele site-uri istorice, in care se evoca rezistenta neinfricata a batalionului „croat”.

Unul dintre primii scriitori de la noi care a facut cuvenita corectie, pe baza de documente oficiale, a fost nemuritorul George Cosbuc, care face astfel un mare serviciu istoriei, la fel cum si prin alte scrieri ale sale aduce cuvenite rectificari unor greseli mai mult sau mai putin voite asupra istoriei neamului romanesc. Si cand te gandesti ca poporul sau il stie mai mult de poet decat de istoric! In acele vremuri, chiar si poetul nostru national, Mihai Eminescu, redacta scrieri istorice de prima marime menite redesteptarii spiritului national, pentru a-l pregati pentru marile incercari ce aveau sa vina! Timpul si istoria ne-au dat dreptate. Este deja recunoscut faptul ca batalionul care l-a oprit pe Napoleon la Arcole a fost romanesc, al ardelenilor de la Nasaud. Pe de alta parte, Napoleon Bonaparte n-a stiut niciodata acest adevar. In raportul pe care il expediaza direct de pe campul de lupta Directoratului Republicii despre batalia de la Arcole, trecand peste orgoliul sau nemasurat, lauda „vitejia diabolica a batalionului de nemti”peste care nu a putut trece. Catre statul sau major, istoria spune ca ar fi exclamat: „De as avea eu un asemenea batalion nemtesc, as ajunge in trei zile la Viena”.

Sarmanul Napoleon, nu avea de unde sa stie ca singurul neamt din acel batalion de „diavoli”, cum i-a numit chiar el, era comandantul batalionului, maiorul Vorstenradt. Restul, adica toti ofiterii, gradatii si soldatii erau romani ardeleni.

Mai mult, nu avea de unde sa stie ca patania sa, cand a cazut in mlastina in iuresul trupelor care se retrageau, fiind salvat de devotamentul unui soldat zdravan, era similara cu cea a altui mare general al timpului, infrant de catre romani, in urma cu 201 ani. Atunci, generalul Sinan Pasa, supranumit „Cuceritorul”, a fost atras de Mihai Viteazu printre mlastinile si mocirlele de la confluenta Calnistea cu Neajlov si nevoit sa treaca podul dintre Hulubesti si Calugareni. Aici, desi superior in proportie de 20 la 1, turcii nu puteau trimite la atac decat detasamente mici, anihilate pe rand de ostile lui Mihai. La un iures turcesc, urmat de un contraatac condus de insusi Mihai, podul se rupe urmand dezastrul trupelor turcesti. Prinsi de valmasagul soldatilor ce fugeau sa-si salveze pielea, Sinan Pasa, ranit, cade de pe pod rupandu-si si ultimii doi dinti. La fel ca si Napoleon la Arcole, si el a fost salvat de un soldat care s-a oprit sa-l care in spate.

La Arcole, Napoleon a simtit gustul amar al esecului, la fel ca si Sinan Pasa la Calugareni. Noroiul umed al mlastinii in care se afundasera, se poate sa fi avut acelasi gust, cel al infrangerii in fata unor forte superioare nu ca armament sau echipament, ci doar al vointei de a invinge. Caci, in orice batalie, invingator este acela care isi doreste victoria cu orice pret, mai presus de vointa de lupta a adversarului. In mod sigur, Napoleon a invatat din lupta de la Arcole. A vazut ce poate face exemplul personal, cand si-a intors soldatii la atac, dar a vazut ca asta nu e totul, daca adversarul este la fel de decis sa lupte. De atunci, Napoleon s-a mai avantat in primele linii, dar nu s-a mai expus intr-un asemenea grad ca si la podul de la Arcole. S-a dovedit, de-a lungul vietii, un general si un strateg desavarsit, un geniu militar care i-a facut si pe adversari sa il admire si sa-l aprecieze, spunandu-i chiar „Dumnezeul razboiului” la Wagram.

Viteazul general Jean Lannes, cel care a condus contraatacul care l-a salvat pe Napoleon de soarta prizonieratului, fiind ranit in trei locuri, a participat aproape la toate campaniile napoleoniene. A participat la bataliile de Montebello, Ulm, Austerlitz, Jena, Friedland. A ajuns maresal, print de Sievres si pair al Frantei. La 22 mai 1809, in timpul batailiei de la Apern-Essling, un glont ii zdrobeste ambii genunchi. Ii sunt amputate ambele picioare, dar moare din cauza hemoragiei la 31 mai, in varsta de 40 de ani. Numele sau este inscris pe partea estica a Arcului de Triumf.

Generalul Augereau, comandantul diviziei, care cade ranit cu steagul in mana, steag preluat de Napoleon, devine si el maresal. Se distinge in batalia de la Jena, dar se imbolnaveste in timpul celei de la Eylau, ducand la pierderi mari in randul trupelor sale. Trimis in Spania, are victorii si infrangeri in egala masura. Se apara bine la Leipzig, in 1813, dar in timpul campaniei din Franta din 1814 il tradeaza pe Napoleon, trecand de partea Bourbonilor. La intoarcerea lui Napoleon, incearca sa revina, dar Napoleon nu-l accepta. Si Ludovic Bourbon, in timpul Restauratiei de dupa Waterloo, il indeparteaza. Moare in 1816, la 59 de ani.

Generalul Joseph Alvinzi pierde batalia de la Rivoli in fata lui Napoleon in anul urmator, la 14 ianuarie. Este acuzat de incompetenta, chiar de tradare, dar reuseste sa se justifice, si imparatul il numeste guvernator al Ungariei in 1798. Moare de un atac de apoplexie in 1810, la varsta de 84 de ani. Istoria nu spune ce s-a intamplat cu aparatorii ardeleni ai podului de la Arcole, cu capitanul Herta si vitejii sai. Au continuat sa-si faca datoria cu bravura, ducand mai departe faima granicerilor nasaudeni si fagaraseni, a luptatorilor romani. Fiindca cei care s-au ridicat alaturi de Avram Iancu zdrobind prestigiul unor alti mari generali 50 de ani mai tarziu, in mod sigur s-au inspirat din exemplul de eroism al romanilor care l-au oprit pe marele Napoleon Bonaparte in fata podului de la Arcole. Noua, celor de astazi, ne ramane datoria de a evoca si a face cunoscut tuturor eroismul acestor bravi inaintasi ai nostri, ale caror nume pot sta alaturi de ilustra galerie de luptatori neinfricati ridicati din randurile neamului nostru. Si, mai presus, suntem datori sa facem toate eforturile pentru a repara aceasta injustitie istorica care li se face aparatorilor de la Arcole si care continua sa persiste prin anumite cercuri, cum ca la Arcole croatii, nu romanii, l-ar fi oprit pe marele Napoleon Bonaparte!