Renasterea carolingiana

Renasterea carolingiana, dupa numele lui Carol cel Mare, a reprezentat trezirea la viata a antichitatii si, in parte, a culturii bizantine in cultura si arta imperiului franc, in secolele al VIII-lea si al IX-lea, in incercarea imparatului Carol cel Mare de a continua si innoi traditiile Imperiului roman. Printre cele mai insemnate realizari ale Renasterii carolingiene se numara ilustratiile de carte din „Evangheliarul lui Carol cel Mare”, pastrat la Viena, sau Capela Palatina din Aachen, care aminteste de „Bazilica San Vitale” (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum si Capela Sankt Michael din Fulda, in stilul bisericii „Santo Stèfano Rotondo” (sec. al V-lea) din Roma. Prezenta invatatului Alcuin (latina: Alcuinus) la curtea imperiala a stimulat transcrierea textelor vechi si introducerea limbii latine ca limba literara, fapt determinant pentru evolutia ulterioara in istoria culturala a lumii apusene.

Incercand a intelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate sesiza faptul ca atat episcopii, cat si clericii sau calugarii au incercat sa demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea crestina. In realitate, aceasta idee, nu a putut fi demonstrata intrucat de-a lungul secolelor descoperim cum traditia culturii latine s-a pastrat atat la curtile regale, cat si in scolile episcopale sau mediul monastic.

Vezi si Evanghelizarea in Evul Mediu 

In prima jumatate a secolului al VIII-lea viata culturala a inceput sa se deterioreze atat in urma razboaielor purtate de Carol Martel, cat si datorita faptului ca pe parcursul domniei sale suveranul se infruptase considerabil din bogatiile clericilor, cei care detineau in exclusivitate tehnica transmiterii cunostintelor. Astfel, dupa moartea acestuia, Pepin cel Scurt(tatal lui Carol cel Mare) a incercat sa reinvie viata culturala, insa, nu a reusit decat sa puna bazele dinastiei carolingienilor, putere politica sub bagheta careia va aparea renasterea culturala ce s-a desfasurat de-a lungul mai multor decenii intre secolul al VIII-lea si al IX-lea.

Renasterea carolingiana reprezinta evolutia culturala cu implicatii politice, economice si sociale din primele secole ale evului mediu. Aceasta a luat nastere prin regenerarea esentei formelor culturale din antichitatea timpurie si prin functionarea unor centre culturale laice si religioase, care au permis crearea conditiilor necesare pentru inviorarea culturii.

Vezi si Ludovic cel Pios, unul din cei mai sangerosi regi din istorie 

Intre anii 794 (moment in care Carol cel Mare incepe constructia palatului de la Aachen) si 877 (anul mortii lui Carol Plesuvul) se poate remarca faptul ca atat Carol cel Mare, cat si Ludovic cel Pios au simtit nevoia de a se alipi puterii spirituale, reprezentata prin clerici, din dorinta de a pastra cu ajutorul acestora omogenitatea statului franc, in conditiile in care acesta isi marea granitele de la o perioada la alta.

Dupa ce a conceput o mai buna repartizare a bogatiilor Bisericilor, dupa ce a echilibrat conditia precara a calugarilor si preotilor cu cea a episcopilor si abatilor, si dupa ce a reinstalat disciplina in cadrul clericilor, ce fusese toleranta sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de scoli episcopale si manastiresti si a facut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al clericilor, la literati originari din regiunile unde se mentinusera importante focare de cultura latina, deci din regiunile care nu decazusera din punct de vedere cultural la sfarsitul perioadei merovingiene asa cum se intamplase cu cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobandise in perioada precedenta.

Raspunzand invitatiei regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle, adevarat centru de formare a clericilor si de difuzare a culturii, au sosit maestri vestiti din Italia–Petru din Pisa si Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul, din Spania–teologul si gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal si geograful Dicuil, din Britania anglo-saxona–filosoful, teologul si literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost insarcinat sa organizeze invatamantul.

Vezi si Carol Martel, fondatorul cavalerismului si feudalismului din Evul Mediu 

Cu ajutorul acestora au fost reinfiintate scolile publice dupa modelul vechi roman, incercandu-se astfel sa se inlature practica germanica de educare a tanarului in familie cu ajutorul unui perceptor. Scolile nou infiintate se aflau in jurul manastirilor. Cea mai importanta scoala a fost scoala palatina, locul unde au predat intelectualii sus mentionati. De retinut este faptul ca insusi regele Carol cel Mare a luat lectii de gramatica de la consilierul sau cultural Alcuin. La inceputul epocii carolingiene precizia gramaticala se pare ca avea ca singur scop intelegerea bine a cuvantului lui Dumnezeu si slujirea Lui cum se cuvine , insa, o data cu renasterea carolingiana, gramatica s-a transformat profund, si dintr-un simplu manual de reguli elementare de latina, a devenit o disciplina ce regla exprimarea si gandirea.

Obiectivul principal al renasterii vietii culturale a fost educarea clerului in vederea indeplinirii corespunzatoare a functiei sale religioase si nu numai, deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni colaboratori ai regelui in conducerea treburilor publice. Paginile capitularului despre cultivarea studiilor literare („capitulare de litteris colendis”) ne arata ca si laicii erau indemnati sa nu neglijeze studiul literelor, caci numai asa vor reusi sa cunoasca mai usor si mai exact misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul il evidentiaza si pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a indemnat pe clericii aflati in subordinea sa sa deschida scoli in orase si sate unde sa primeasca toti copiii care vor sa fie instruiti in mestesugul literelor, fara insa sa perceapa o taxa pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezulta ca invatamantul era general si gratuit pentru toti oamenii liberi.

Datorita invatamantului practicat in noile scoli infiintate, care viza in deosebi interesele nobililor, ce-si trimiteau copii cu precadere spre a fi instruiti, cultura a dobandit treptat un caracter clericalo-feudal.

Limba folosita in scoli si administratie a fost latina clasica deoarece unitatea administrativa a unui imperiu atat de vast, de la Elba si Dunare la Pirinei, antrenand mai multe popoare laolalta, nu putea fi mentinuta daca fiecare dregator ar fi vorbit dialectul sau. Astfel, limba pe care invatatii o manuiau cu usurinta a devenit singura limba prin intermediul careia se puteau intelege toti. Totodata, se pare ca, doar prin intermediul acesteia, renasterea carolingiana a reusit sa transmita viitorimii ideile autorilor antici. Nu in ultimul rand, Henri Pirenne a considerat limba latina drept instrument al renasterii carolingiene, chiar daca o privea ca fiind dupa anul 800 o limba moarta, savanta.

Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevaratul caracter de „renovatio imperii” (restaurarea imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului in guvernare. Abundenta documentelor de cancelarie scrise in limba latina, capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au pastrat), scot in evidenta bogata activitate legislativa a timpului. De asemenea, datorita scrisului, Lupulus din Ferrières, persoana ce a colectionat si corectat texte clasice cu o perspicacitate apropiata de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de seama reprezentant al eruditiei carolingiene. Un alt mare carturar al renasterii carolingiene, care a reinviat biografia ca opera de arta, este Eginhard. Acesta luand ca model Vietile imparatilor de Suetonius a alcatuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, insa, in stil cronicaresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul in perioada carolingiana a dus la aparitia frumoasei „minuscule carolingiene”. Spre deosebire de scrierea merovingiana mult alungita si greu de descifrat, minuscula carolingiana era o scriere ordonata, cu caractere bine definite, rotunjite gratios, ceea ce permitea citirea ei fara efort. Cu toate ca putea fi executata mult mai repede fata de scrierile anterioare, fiind clara, aceasta aproape ca nu a lasat impresia unei scrieri de mana. Unciala minuscula carolingiana a reprezentat ultima forma din evolutia scrierii romane. Difuzare sa in Imperiu a adus un progres decisiv in cultura intrucat a fost un instrument cu ajutorul carora intelectualii carolingieni au scris si tradus deopotriva mult si in domenii diverse. De asemenea, impunandu-se in intreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite pana astazi.

Vezi si Regele francilor – Pepin cel Scurt 

Originea minusculei carolingiene pare sa fie la Corbie, deoarece aici s-a descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de la Amiens comandata de Maurdramne, abate de Corbie intre 772 si 780.

Renasterea carolingiana a asigurat difuzarea si succesul operelor literare si filosofice din antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-Capelle, si nu numai, au existat centre de copiere a manuscriselor din aceasta perioada. Erau copiate indeosebi Sfanta Scriptura, evanghelierele si sacramentarele folosite de biserici in celebrarea cultului. In aceasta perioada s-a scris pe pergament intrucat, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul, material fragil adus din Egipt si devenit din ce in ce mai scump si mai rar, a fost abandonat.

Numarul atelierelor de copiat si multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor epocii carolingiene o bogatie nemaicunoscuta pana atunci. Se pare ca manastirea Fulda avea biblioteca cea mai bogata: aproximativ o mie de volume.

Renasterea carolingiana s-a manifestat si in planul artelor vizuale prin reinnoirea formelor antice carora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre exemplu, modelele pagane, ce au patruns in arta crestina, au fost adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la capela imperiala din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval, ridicata de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua, odata cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de la San Vitale din Ravena, indicand limpede legatura peste veacuri intre doua lacasuri imperiale, intre cel mai insemnat monument carolingian si unul dintre cele mai vestite sanctuare din vremea romano-bizantina.

Acelasi plan central–amintind de un venerabil lacas de cult al primelor timpuri crestine de la Ierusalim – sau planul bazilical caruia vechea biserica a Sfantului Petru din Roma ii conferise un particular prestigiu, aveau sa fie regasite in lumea carolingiana–la Germignydes-Pres si Centula, Corvey si Lorsh (unde o poarta ajungea sa copieze arcul de triumf roman) intr-o arhitectura ale carei stranse raporturi cu oficiile si cu spectacolele liturgice au fost puse mai de mult in lumina, dupa cum tipul de „platium” romano-bizantin avea sa fie copiat in resedintele epocii lui Carol cel Mare de la Aachen si Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice si laice, ctitorii imperiale si ale unor demnitari erau impodobite cu piese de arta concepute si ele dupa moda antica-„ad iustar antiquorum operum”, spre a relua expresia cronicarului vremii Eginhard,-sau inraurite de modele ale Rasaritului bizantin si islamic cu care imperiul francilor se afla in contacte permanente, de o potriva in arta fildesului si in cea a metalelor pretioase.

In acelasi timp, in arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie traditia modelelor paleocrestine. De asemenea erau prezente elemente ale realismului roman, alegorii, costume, fonduri de arhitecturi clasice.

De retinut este faptul ca renasterea artelor, desi a stat sub bagheta politica si religioasa, a reusit sa fie totusi mai originala si mai putin dependenta de aportul strain, sau de cel al trecutului. Artistii nu au cautat neaparat sa copieze modelele clasice, ci sa introduca mai de graba elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se stie ca dintre toti regii, „cel mai zelos in a-i cauta cu sarguinta pe barbatii invatati si in a le inlesni posibilitatea de a-si cultiva in voie intelepciunea, ceea ce i-a ingaduit sa redea intreaga stralucire stiintei pana atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare”, a fost Carol cel Mare. Activitatile culturale desfasurate de acesta au fost un pas important in procesul prin care poporul german a asimilat invatatura clasica si crestina. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare in istoria medievala intrucat incoronarea lui ca imparat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativa, intrucat a marcat unirea populatie vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capat visului imparatului din Rasarit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari in secolul al V-lea.

Actul incoronarii explica atat prin imaginea papei, cat si cea a lui Carol cel Mare, de ce renasterea carolingiana reprezinta o contopire de forte, o unire de mai multi factori care au determinat o noua sinteza si prin aceasta originala. Practic, ceea ce s-a urmarit dupa anul 800 a fost nu o restaurare pur si simplu, ci o „translatio imperii translatio studii”, adica o stramutare a formelor batranului Imperiu pentru a se modela intr-o lume tanara.

Efortul de a trai dupa norme clasice, cand relatiile feudale se afirmasera cu tot ceea ce ele reclamau ca mod de viata, a avut drept rezultat eliberarea fortelor inventive. Renasterea carolingiana a reprezentat un izvor de inspiratie pentru miscarea intelectuala de mai tarziu, deoarece a lasat ca mostenire: transcrieri stravechi ale poemelor barbare in care erau cantate istoria si razboaiele regilor de alta data; ideile unui cler instruit, care a fost capabil sa conduca cancelaria regala si administratia statului; numeroase tratate de dogmatica ce au clarificat discutiile aprinse asupra doctrinei adoptioniste, doctrinei iconoclaste si cea privind natura Trinitatii; o gramatica in limba nationala si o liturghie unificata potrivit ritului roman; carti liturgice si o Biblie a carui text latin a fost revizuit; o scriere noua care s-a dovedit a fi foarte utila, etc.. De asemenea prin pastrarea formelor traditionale adaptate la cerintele epocii, renasterea carolingiana a insemnat un mare pas inainte, o descatusare necesara in drumul spre viitor al istoriei.

Contrar aparentelor, istoria ca reconstructie nu este dinspre trecut catre noi, ci dinspre prezent catre trecut, deoarece trecutul este acela care se integreaza in prezent. Se spune ca in istorie termenul limita pare a fi faptul sau evenimentul, deoarece faptul este elementar si ireductibil, el are determinatiile spatiului de cultura si ale timpului sau. Spatiul cultural si timpul pe care l-am parcurs se pare ca scot in evidenta un eveniment foarte important din istorie, renasterea carolingiana, o perioada in care cultura s-a adresat atat omenirii, cat si constiintei. Sensul si rolul acestei renasteri a fost acela de a constitui, desemna si identifica omenirea, de a o caracteriza in chip decisiv.