Succesul a devenit noua formă de anxietate

Urmărește BZI pe Google

Adaugă-ne ca sursă preferată în Google

Trăim într-o perioadă în care succesul este peste tot. Îl vedem pe rețelele sociale, în discursurile motivaționale, în conferințe, în business, în educație și chiar în relațiile personale. Toți vor să „reușească”. Toți vor mai mult, mai repede și mai vizibil. Și totuși, paradoxal, observ din ce în ce mai mulți oameni care, deși au rezultate, nu mai au liniște. Oameni care au construit business-uri, cariere, echipe și familii, dar care trăiesc permanent cu senzația că nu este suficient. Că mai trebuie ceva. Încă un obiectiv. Încă o validare. Încă o demonstrație.

În ultimii ani, atât prin activitatea mea de consultant în business și resurse umane, cât și prin experiențele personale și discuțiile avute cu antreprenori, manageri și profesioniști din industrii diferite, am ajuns la o concluzie simplă și incomodă: succesul a devenit, pentru mulți oameni, o nouă formă de anxietate. Nu mai știm să ne trăim succesul. Nu mai știm să ne bucurăm de el. Ne mutăm atât de repede de la un obiectiv la altul, încât nu mai există spațiu pentru satisfacție reală, pentru recunoștință sau pentru sens.

Ani la rând, inclusiv eu am trăit cu succesul ca obiectiv principal. Însă, privind retrospectiv, îmi dau seama că problema nu era dorința de a reuși. Problema era faptul că nu îmi definisem succesul în mod autentic. În jurul vârstei de 30 de ani, am realizat ceva extrem de important: trăiam, parțial, viața altcuiva. așa cum facem, de fapt, foarte mulți dintre noi. Fără să ne dăm seama, preluăm definițiile succesului de la oamenii care au cea mai mare influență asupra noastră: părinți, profesori, societate, parteneri, mediu profesional sau modele publice. Ajungem să alergăm după obiective care nu ne aparțin în totalitate, dar pe care le urmărim pentru că am fost învățați că „așa arată reușita”.

Unii oameni își măsoară valoarea prin bani. Alții prin funcții, prin imagine, prin validare socială sau prin cât de ocupați sunt. Mulți ani eu așa am crezut cǎ aratǎ succesul, sǎ fiu mereu ocupatǎ.

Dar succesul care vine exclusiv din comparație socială produce aproape întotdeauna anxietate. Pentru că va exista mereu cineva mai bogat, mai apreciat, mai vizibil sau aparent mai „de succes”. Iar într-o societate hiperconectată și hiperexpusă, comparația a devenit aproape involuntară. Ne comparăm carierele, relațiile, vacanțele, business-urile și chiar starea de bine.

Ca profesionist în business și dezvoltare organizațională, observ frecvent oameni extrem de performanți care nu mai pot simți satisfacția reală a rezultatelor lor. Nu pentru că nu au succes, ci pentru că nu mai sunt conectați la propriile definiții ale succesului. Au obiective, dar nu mai au sens. Au performanță, dar nu mai au liniște. Au rezultate, dar nu mai au bucurie. Iar această ruptură interioară produce o oboseală profundă pe care mulți încearcă să o compenseze prin și mai multă muncă, și mai mult control sau și mai multă validare externă.

Cred că una dintre cele mai importante întrebări pe care ar trebui să ni le punem este aceasta: „Succes pentru cine?” Pentru mine? Sau pentru imaginea pe care am construit-o pentru ceilalți? Pentru că succesul autentic nu poate fi standardizat. El trebuie definit individual. Pentru un om, succesul poate însemna libertate. Pentru altul, timp cu familia. Pentru altcineva, sănătate, impact, liniște, autonomie sau sens. Problema apare atunci când încercăm să trăim după definițiile colective ale succesului și ne abandonăm propriul adevăr interior.

Astăzi cred că maturitatea reală nu înseamnă doar să construiești succes, ci să poți trăi succesul fără să te pierzi pe tine. Iar pentru asta, cred că avem nevoie să ne redefinim relația cu performanța și cu viața. În primul rând, trebuie să ne definim personal succesul, nu social și nu prin comparație. În al doilea rând, trebuie să învățăm să ne oprim și să ne bucurăm de ceea ce am construit. Nu putem simți satisfacția dacă trăim permanent în următorul obiectiv. În al treilea rând, avem nevoie să reducem comparația constantă, pentru că aceasta distruge recunoștința și claritatea interioară. În al patrulea rând, trebuie să ne reconectăm la viața reală: la oameni, la corp, la sănătate, la liniște și la experiențe autentice. Iar în final, cred că este esențial să înțelegem că succesul fără echilibru devine consum și că, uneori, costul succesului poate deveni mai mare decât succesul însuși.

Poate că adevărata reușită nu înseamnă doar să ajungi undeva. Poate că adevărata reușită este să nu te pierzi pe drum.