Teoriile genezei romanesti

Teritoriul de formare, „problema cea mai grea din istoria limbii romane” dupa parerea lui Ov. Densusianu, a fost sursa unor indelungate si energice dispute stiintifice. In pricipiu dicutia ramane inca deschisa, in sensul ca cercetarile istorice, arheologice si lingvistice furnizeaza permanent noi elemente in masura sa intregeasca si sa nuanteze opiniile istoricilor si lingvistilor. Teoriile genezei etnolingvistice romanesti pot fi repartizate in trei grupe.

Procesul complex, unitar si inseparabil de constituire a poporului roman si a limbii romane a avut loc pe un intins teritoriu romanizat, care cuprindea regiuni situate la nordul  si la sudul Dunarii: Dacia si Dobrogea, sudul Pannoniei, Dardania, Moesia Inferioara si Moesia Superioara.

Vezi si Latinii – urmasii tracilor?  

In aceasta ordine de idei, important este si faptul ca pentru populat 21221s1818v ia romanizata din spatiul daco-moesic, Dunarea a fost numai un hotar administrativ, „politic si strategic”; fluviul nu a constituit deci o frontiera etnica, lingvistica, economica sau culturala ceea ce a permis mobilitatea populatiei si a favorizat mentinerea caracterului unitar de ansamblu al limbii romane.

Sustinuta de istorici si de filologi (A. D. Xenopol, N. Iorga, S. Puscariu, Al. Rosetti), ipoteza aparitiei si dezvoltarii limbii romane in spatiul romanizat nord si sud dunarean este confirmata de diversitatea dovezilor istorice, arheologice si lingvistice.

Avansata de personalitati ilustre ale culturii romanesti vechi si moderne (D. Cantemir, P. Maior, B. P. Hasdeu), aceasta teorie nu a beneficiat de demonstratii stiintifice convingatoare; astazi aceasta teza are numai valoare istorica.

Vezi si Asemanarea dintre daci si romanii de astazi 

 Formarea poporului roman si a limbii romane la sudul Dunarii, ca urmare a parasirii Daciei prin retragerea aureliana, a fost sutinuta si de savanti romani, dar mai ales de autori straini. Intre ei diferentele sunt majore, desi acceptarea unei intinse zone sud-dunarene drept „patrie primitiva” a romanilor constituie, fara indoiala, un punct comun deloc neglijabil. Aceasta ipoteza a fost formulata mai intai de Fr. J. Sulzer, care isi propunea sa demonstreze ca „actualii vlahi nu se trag din volohii ori din bulgarii lui Nestor si inca mai putin din romanii din Dacia lui Traian, ca, prin urmare, ei nu trebuie considerati aborigeni, ci ca un popor care a venit aici in timpuri mai tarzii” sau ca „valahii au luat fiinta in Moesia, Tracia si in regiunile de acolo de primprejur, nu in Dacia”.

In secolul al XIX-lea, Robert Roessler reia aceeasi teorie, fixand trecerea romanilor la nordul Dunarii la sfarsitul secolului al XII-lea si in „timpul imediat urmator”. Mai mult, el cladeste un intreg sistem de ipoteze explicative – istorice si lingvistice.

In lucrarea sa Robert Roessler afirma ca dacii au fost omorati in masa dupa 106. Este evident ca acest lucru nu este adevarat datorita faptului ca romanii aveau nevoie de forta de munca si nu le statea in obicei sa masacreze populatiile din teritoriile nou cucerite. Au mai fost gasite dovezi ale continuitatii dacilor in peste 1000 de localitati iar niste inscriptii din alte provincii romane atesta prezenta soldatilor de origine daca. Din acea perioada dateaza toponimele si hidronimele care au fost transmise romanilor si au ramas pana astazi (Donaris, Maris, Alutus etc). Toate acestea dovedesc faptul ca dacii nu au disparut dupa anul 106, ba mai mult si-au continuat existenta in acelasi teritoriu.

Teoria roessliana mai sustinea si faptul ca dupa retragerea aureliana dintre anii 271 – 274, teritoriul nord dunarean ar fi ramas pustiu, lucru ilogic avand in vedere ca in secolul IV un amfiteatru din Sarmizegetuza a fost blocat si transformat in fortareata: la Porolisum si Apullum s-au gasit morminte de inhumatie cu inventar daco-roman; la Napoca s-au descoperit  doua cuptoare de olarit din secolul IV si pe tot spatiul nord dunarean au fost gasite obiecte paleo-crestine.