Un ochi râde, un ochi plânge

Atmosfera din Teheran și din celelalte orașe ale Iranului ilustrează incertitudinea instaurată după cea de-a opta operațiune militară de amploare ordonată de Donald Trump în cel de-al doilea mandat al său. Unii îl jelesc pe Khamenei, la pachet cu întreaga conducere a statului islamic. Pentru alții, deznodământul reprezintă o sărbătoare. Toate consecințele sunt deschise. Sau aproape toate.
Pe bună dreptate, întreaga lume se întreabă – și noi facem același lucru – ce anume s-a schimbat dincolo de raderea de pe fața pământului a vârfului de putere de la Teheran, care, în mod stupid, s-a concentrat într-un singur loc, într-un singur buncăr, și acesta insuficient asigurat. Pleacă de la putere regimul islamic? Sau rămâne într-o altă formă? Vor renunța succesorii la programul atomic sau îl vor abandona? Vor avea iranienii parte în viitor de democrație sau se vor confrunta în continuare cu un regim autocratic? Cine și cum ar putea controla evenimentele? Cine deține cheia istoriei?

Această a opta atacare militară de anvergură ordonată de Donald Trump în cel de-al doilea mandat al său are, cu certitudine, un început și un punct culminant consumat ieri, dar este departe de a avea un sfârșit. În definitiv, ce a urmărit coaliția americano-israeliană? Să sisteze programul nuclear al Iranului? Să instaureze democrația pe mormântul colectiv al dictaturii? Să transforme Iranul dintr-un inamic sponsor al terorismului la nivel mondial într-un viitor aliat sau toate aceste obiective la un loc? În funcție de răspunsul la această întrebare și numai așa vom putea trage cea mai relevantă concluzie. Și anume, dacă, după aceste zile de tensiune cu o înaltă amplitudine la nivel mondial, lumea va deveni mai bună și mai sigură sau dacă, dimpotrivă, instabilitatea, incertitudinea și potențialele pericole la adresa păcii mondiale vor persista.

Se fac fel de fel de evaluări. Unele mai importante decât altele. Dar, în esență, putem anticipa măsura în care lovitura capitală aplicată regimului islamic de la Teheran va avea efectul scontat în ceea ce privește schimbarea în profunzime a societății iraniene și a modelului politic adoptat. Cu certitudine, războiul aerian, indiferent de succesul loviturilor aplicate, nu rezolvă situația la sol, iar ceea ce dărâmă și distrug rachetele și celelalte lovituri aeriene nu poate fi înlocuit automat de un sistem mai bun și mai drept destinat poporului iranian. Iar la sol este greu, dacă nu care cumva imposibil, de presupus că armatele combinate ale Statelor Unite și Israelului vor putea acționa. Și încă cu succes. În consecință, nădejdea tuturor celor care speră că dictatura de până ieri și haosul instaurat de ieri vor putea fi înlocuite printr-o democrație și printr-o armonie creată și instaurată de forțele democratice existente și, până mai ieri, anihilate din Teheran și din celelalte localități ale Iranului este fragilă. La întrebarea dacă există sau nu în acest moment resursele democratice necesare, răspunsul rațional și cât de cât prudent este negativ. Democrația nu poate fi edificată prin telecomandă, în măsura în care prin telecomandă poate fi anihilat un regim despotic. În locul acestuia poate veni, pe un teren pregătit în acest scop de decenii, un alt regim despotic. Sau unul și mai despotic.

Adversarii regimului dictatorial islamic nu pot face mai mult. Ei nu pot instaura pur și simplu democrația, la fel cum nici prietenii Iranului de ieri și de azi nu pot, la rândul lor, prin telecomandă, să conserve de la distanță, refăcând din mers trăsăturile caracteristice ale statului dictatorial. Faptul că, în aceste zile, regimurile aliate ale defunctului nucleu politic iranian „au pus batista pe țambal” înseamnă că au perceput și înțeles, cum se cuvine, afirmația pe care am făcut-o mai sus. Ceea ce nu înseamnă însă că nu vor încerca să profite din plin de haosul și de instabilitatea care se instaurează în aceste zile în Iran. Forțele democratice, oricât de mult sunt susținute din afara statului, sunt mult mai puțin pregătite să ia locul cu succes forțelor antidemocratice. Programul atomic al Iranului își dă obștescul sfârșit. Nu însă și regimul în sine. Cel care a stat la originea despotismului și programului atomic.