23 august 1944 vazut de germani

Wilfried H. Lang, servant de tun „Flakhelfer“ in Lufwaffe la doar 14 ani, a povestit in propriul sau documentar, „Un Stalingrad pe Dunare“, cum a trait momentul actului de la 23 august 1944, cand Romania, aliata de pana atunci a Germaniei, a intors armele. Acesta relateaza despre uimirea care a cuprins ambele parti, romana si germana, dupa declaratia radiofonica a Regelui Mihai, deoarece relatiile intre aliati fusesera extrem de calde, prietenesti. Dupa o tentativa de simulare a luptei, intre romani si germani, lucrurile au luat o intorsatura serioasa dupa un atac al romanilor. Germanii au trebuit sa se retraga spre Nord, catre Brasov pentru a scapa de prizonierat, ducand lupte in localitatile de pe traseul actaulului DN1 A catre Cheia, unde au avut multe pierderi.

Vezi si Maresalul Antonescu si armata romana in cel de-al Doilea Razboi Mondial – VIDEO 

„Ziua de 24 august 1944 a inceput intr-o confuzie totala. In urma proclamatiei Regelui Mihai din seara de 23 august 1944, prima reactie a fost de confuzie generala de ambele parti, germana si romana. Dupa bombardamentul din Bucuresti de catre o escadrila de avioane germane «Stuka» si declaratia de razboi a Romaniei, confuzia a fost chiar marita, trupele romane nestiind cum trebuie actionat. Ar fi de mentionat ca, pe-atunci, Divizia a 5-a antiaeriana a Luftwaffe, care apara spatiul aerian al Romaniei, aflata sub comanda generalului Julius Kuderna, cuprindea aproape 230 de guri de foc cu calibre intre 88 si 128 mm, ultimele fiind niste tunuri uriase, pe afet de cale ferata, la Boldesti, care trageau prin ghidare radar, devenind intre iunie-august 1944 spaima fortaretelor zburatoare americane“. In apropiere se mai aflau 16 baterii romanesti, cu inca 64 de tunuri. Subzistenta si aprovizionarea bateriilor romanesti cu munitie era asigurata de divizia germana. Dupa 23 august, membrii Misiunii Militare germane in Romania au fost luati prizioneri de trupele romane. Ramanand fara comandanti, echipajele bateriilor de antiaeriana germane din perimetrul judetului Prahova au apelat prin radio Marele Stat Major (O.K.W.) din Berlin, de unde au primit ordinul stereotip: „Rezistati pana la ultima picatura de sange“. Obisnuiti cu asa ceva, comandantii bateriilor de pe Valea Teleajenului s-au hotarat sa nu respecte ordinele si sa se concentreze in zona localitatii Scaeni, unde se aflau o cazemata subterana de comandament, din beton armat, si un depozit de munitie, scrie telegrama.ro.

Cum germanii se pregateau sa se retraga cativa kilomteri spre Scaeni, „ofiterul de legatura roman, locotenentul Petrescu, a venit in tabara germana pe data de 26 august, sfatuindu-ne sa ne retragem, ei avand ordin sa ne atace a doua zi. Artileristii romani, de fapt, nu aveau de gand sa lupte impotriva noastra din doua motive bine definite: pe de-o parte fusesera frati de arme, luptand cot la cot cu noi pana mai alaltaeri, pe de alta parte cunosteau puterea noastra de foc, nefiind nebuni sa se sinucida. Pentru a respecta totusi ordinele primite de la sefii lor ignoranti din Bucuresti, s-a convenit un atac formal, la care sa se traga in aer, respectiv pe teren viran cu tunurile. Atacul din zorii zilei a durat 10 minute si s-a soldat cu o glezna scrantita a unui ostas roman, care calcase intr-o goapa de pe camp. A doua zi insa, deci pe 28 august 1944, a sosit la fata locului Regimentul 32 roman Infanterie, Butuleasa. Locotenentul Petrescu ne-a prevenit si ne-a implorat sa plecam, infanteria urmand a ne ataca a doua zi. Noi, la randul nostru, am rugat partea romana sa nu ne atace, deoarece neavand armament de infanterie, trebuia sa ripostam cu tunurile de 88 mm“, mai povesteste martorul evenimentelor.

„In zorii zilei de 29 august, infanteria romana a atacat totusi. Am fost nevoiti sa ne aparam prin focuri de tun. Rezultatul a fost un dezastru pentru infanteristii romani. Dupa ce romanii s-au repliat, am fost atacati cu aruncatoare de 88 mm, care ne-au decimat in mod serios“, continua marturiile.

„In seara aceleiasi zile, tarziu, ne-am retras apoi in directia Lipanesti, unde am intrat intr-o ambuscada ce ne fusese pregatita acolo. Datorita unei companii de ucrainieni din armata lui Vlasov, care luptau de partea germana cu o darzenie nemaipomenita, am reusit sa spargem cordonul romanesc de incercuire, trecand mai departe spre Valenii de Munte, Cheia si apoi Brasov“, a povestit Lang. Trupele vlasoviste, recrutate din URSS, luptau alaturi de germani inca din 1941, iar pe acestia ii astepta moartea, nu prizonieratul, daca ar fi fost prinsi de catre trupele sovietice. Bine echipati cu mortiere si mitraliere, au reusit sa sparga blocada romaneasca de la Lipanesti si sa plece mai departe catre Cheia, fara a mai intampina puncte de rezistenta notabile. Pierderile in randul romanilor a fost numeroase, cifrandu-se la peste 100 de soldati morti si raniti. Dupa razboi, romanii nu au abordat in istoriografie acest episod, ori daca au facut-o l-au prezentat ca pe-o victorie.

„Comandantul german a ordonat retragerea spre nord, cu intenta de a forta trecatoarea Bratocea pentru a trece apoi in Transilvania. Sub protectia intunericului, coloana de autocamioane germane s-a pus in miscare. In zorii zilei am ajuns pe o pajiste in apropiere de Cheia. Bucatarii nemti au distribuit cafea si sandviciuri pentru toti participantii. Am ramas uimit cand am vazut cum o serie de soldati germani isi aruncau armele si munitia, fiind dispusi sa se predea. Dupa ce am ajuns la Sacele, ei s-au predat unor companii de infanterie romane, deci vreo 100-150 de romani luau in primire cateva mii de nemti, satui de razboi, care nu voiau sa mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispusi sa se predea, disparusera in munti prin trecatoarea Bratocea. Cu promisiunea ca vor ramane in prizionierat romanesc, multi germani s-au predat neconditionat fortelor romanesti. Promisiunea nu a fost respectata si aproape toti au pierit, mai tarziu, in lagarele sovietice. Dupa razboi nu am mai auzit despre niciunul dintre cei care se predasera in ziua de 30 august 1944 la Brasov. Un grup, in care ma aflam si eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde speram sa intalnim aviatia germana de vanatoare. Acestia insa, se retrasesera cu doua zile inainte, nestingheriti de nimeni. Grupul nostru, format din doar 18 oameni, s-a retras apoi pana pe malul drept al Muresului, unde am fost intampinati de honvezii maghiari“, isi incheie Lang experienta romaneasca. Tanarul de numai 14 ani a ajuns in Germania si a fost inrolat in trupele populare „Volkssturm“, fiind unul dintre ultimii aparatori ai Berlinului in fata invaziei sovietice.

Wilfried H. Lang, a prezentat in 1995 in documentarul sau, „Un Stalingrad pe Dunare“, felul in care a resimtit Wehrmachtul 23 august 1944 si artand ca a repezentat o pierdere de doua mai mare decat Batalia de la Stalingrad din ianuarie 1943. Germanii ar fi inregistrat in Romania, dupa 23 august 1944, intre 400.000 si 470.000 de ostasi, morti, raniti sau prizonieri. Filmul a fost primit foarte bine in Germania, cuprinzand marturiile unor veterani ai luptelor purtate atunci. Acelasi Wilfried H. Lang a organizat, pe 30 martie 1995, in Bad Mergentheim, un simpozion cu tema „23 August“, la care au participat numerosi invitati si personalitati, printre care s-a numarat chiar Regele Mihai al Romaniei, autorul actului de la 23 august 1944. „La 23 august 1944, soldatul german a perceput rasturnarile din Romania ca pe o tradare. Dupa mai bine de cinci decenii, dovada a spiritului de onoare german, nici unul dintre veteranii care au participat la simpozion nu i-au facut Regelui vreunun repros, desi unii dintre ei au facut pana la zece ani de prizonierat in conditii atroce, la rusi…“ (Wilfried H. Lang)