Cronică de carte! ” Cum n-am [mai] ajuns securist” scrisă de Dănuț Degeratu: Condeier cu instrucție

Într-o recentă apariție de presă, ”eroul” vizat de noi se confesează, sincer și fără fasoane, că în ultimul an de domnie a lui Ceaușescu, tânăr fiind (23 ani), s-a hotărât să se îndrepte spre o carieră în serviciile secrete. Personajul, cât se poate de real de altfel și cu nume așijderea – Dănuț Degeratu, n-am putea spune că la acel moment chiar nu știa ce înseamnă o viață ”plină de privațiuni”, cum se zicea că ar fi fost cea a unui ofițer de Securitate. Nu demult terminase stagiul militar (un an și patru luni)… Dar, mai ales, trebuie să spunem că acest stagiu al său rămânea departe de a fi unul de ici, de colea.

Asta pentru că a depus jurământul de patru ori (ca militar în termen la trupele de grăniceri): ”o dată pentru noi și de trei ori cu fiecare serie de soldați pe care o instruiam pentru frontieră (…); am tocit câteva perechi de bocanci și am schimbat mai multe ținute (…)”. Într-o lucrare coordonată de subsemnatul (Note şi memorii în nuanţe kaki, Editura TechnoPress, 2017), Dănuț Degeratu relata: ”păstrez o amintire intensă perioadei de stagiu militar. Cu scuzele de rigoare pentru lipsa de modestie, seriozitatea cu care am tratat stagiul militar l-au determinat pe colonelul Morariu să mă promoveze în funcția de comandant de pluton, singurul militar în termen pe o astfel de poziție din istoria unității. Ofițerul titular, un locotenent major, fusese mutat la un pichet din frontieră. Comandantul n-a greșit, la sfârșitul seriei de instrucție am luat locul întâi cu plutonul la verificarea de sfârșit de etapă, aproape la toate probele. Am fost evidențiat împreună cu plutonul meu prin ordin de zi pe unitate și am fost cu toții recompensați cu permisii.” Așadar, latura militară nu constituia o problemă pentru pregătirea posibilului viitor ofițer de securitate Dănuț Degeratu. Alta era problema – pretendentul nu era membru al partidului comunist de la acea vreme și, implicit, în lipsa acestei ”calități” nici măcar nu putea să se înscrie la concursul de intrare în pepiniera Securității (școala de ofițeri).

Stirile PROTV

Românul care și-a ucis iubita în mașină a atras-o într-o capcană. „Ea l-a crezut, a luat fetița, dar s-a terminat tragic”

RomaniaTV

Wow! Cristela Georgescu, în costum de baie în zăpadă, imagini necenzurate cu "Prima Doamnă!

Pentru că după armată, având liceul la bază, ajunsese profesor suplinitor în satul natal, era considerat intelectual sadea, cu șanse minime de a câștiga încrederea partidului muncitorilor, trebuia să forțeze intrarea în PCR după un stagiu de pălmaș, de măcar un an, într-un sector tradițional socialist-muncitoresc dintre cele mai grele: extractiv, metalurgic ori de construcții mașini. Avea să aleagă pentru el, la Oficiul Forțelor de Muncă, ”o cucoană supraponderală și oxigenată maxim, care a foiletat un registru soios și a decis imediat: Întreprinderea minieră Moldova Nouă” (Dănuț Degeratu, Cum n-am [mai] ajuns securist, Cotidianul Bună Ziua Iași, 10 Octombrie 2019). Aceasta pentu că ”Primarul comunist al comunei, un fel de văr al tatei, știind care-mi sunt intențiile, m-a tot dus cu vorba câțiva ani, ba că fac parte din categoria intelectualilor și printre aceștia, primirile în partid sunt mai cu ciubote roșii, ba că spun bancuri politice, în fine, mi-am dat seama că n-o să mă primească în organizația pe care-o păstorea și nici azi nu știu dacă mi-a făcut un bine sau un rău!”

Deși a acceptat oferta pentru Moldova Nouă, ”angajamentul proletar” nu avea să fie dus până la capăt. Undeva la jumătatea distanței, respectivul demers vizând căpătarea statutului de ”membru al Partidului Comunist Român pentru a fi primit la Școala de ofițeri de securitate” avea să fie brusc întrerupt. Evident, de la acel moment s-a năruit și visul ”de a deveni luptător pe frontul nevăzut al informațiilor și contrainformațiilor”. Ceea ce se întâmplase de fapt nu fusese nimic altceva decât apariția Evenimentelor din Decembrie 1989: ”La mijlocul lui Decembrie 1989, am plecat spre Moldova mea natală, pentru sărbătorile de iarnă, fără să știu că, odată cu Orizontul 150, rămânea îngropat în adâncul exploatării miniere Suvorov-Moldova Nouă, acolo unde intră Dunărea în țară, visul meu de a deveni ofițer de securitate”. Astăzi, pe eroul povestirii îl regăsim în postura dată de absolvirea științelor tehnico-inginerești (cu doctorat). Din motive doar de el știute, a frecventat și cursurile unei a doua facultăți, luându-și licența în Psihologie. Sub semnătura sa apar săptămânal, în presa locală/regională, eseuri sau articole cu accent pamfletar. Unele dintre acestea, publicate în ultima perioadă, sunt grupate între coperțile volumului de față (Dănuț Degeratu, Cum nu am [mai] ajuns securist, Editura PIM Iași, 2019, ISBN:978-606-13-6035-2, 202 pag.), selecția lor fiind făcută după criterii proprii. Evident, titlul este dat de povestirea la care ne-am referit și noi mai sus, care ne dă de înțeles că drumul către o carieră în Securitate trebuia să treacă printr-o mină cu zăcăminte de neferoase. O bună imagine despre respectivul drum ne-o putem face dacă ne gândim că presupunea zilnic folosirea coliviei metalice – ”liftul cu pereți din plasă de sârmă, care te duce în subteran, până la ultimul Orizont, care, la Moldova Nouă, era la 900 metri în adâncul pământului”. Ceea ce reține bine autorul și ne spune și nouă e că

”Pe măsură ce colivia coboară, vezi defilând, de jos în sus, întreaga recuzită a puțului betonat care duce în adâncuri: cabluri electrice, conducte de aer pentru mașinile din subteran, șobolani, infiltrații de apă și câte un bec chior, la fiecare Orizont. În rest, beznă. Un întuneric din ce în ce mai negru, pe măsură ce cobori mai adânc în măruntaiele pământului.”

Lectura celorlalte texte lasă să se vadă faptul că Dănuț Degeratu le elaborează plecând de la evenimentele/faptele zilei, asupra cărora se îndreaptă cele mai multe priviri/urechi. Din nota personală imprimată, observăm cu ușurință că nu lipsește aciditatea. Dacă Mircea Cărtărescu este văzut ca ”un geniu mai mititel, mai slăbuț, mai pe măsura vremurilor în care trăim și a subiectelor pe care le abordează” (Geniul și lăturile), despre Silviu Brucan aflăm că ”o viață trăită prin țările Occidentului nu i-a fost de ajuns ca să înțeleagă că democrația e un lucru mai complicat decât zeama de ploșnițe căreia îi trebuie 12 ani ca să fie bună de băut” (Războiul clonelor). Când se referă la starea de sănătate a societății, ține să ne spună că la noi nu s-a ales metoda cea mai eficientă de anihilare a factorului îmbolnăvitor: ”Dimpotrivă, agenții sanitari îl mângâie pe cap iar medicul șef i se închină slugarnic și-i urmează întocmai sfaturile veninoase.” Apoi nu uită autorul că atunci când era copil ”microbii erau stârpiți dintru început cu leacuri infailibile: o gură de gaz lampant, o ceapă coaptă pusă deasupra ori ne descânta bunica la Bunducița, o babă veche cât Universul, care avea un meșteșug rar de a fugări beteșugurile din om!” Doar că între timp ”Bunducița-i oale și ulcele, gazul lampant nu mai e al nostru iar ceapa coaptă nu-i de ajuns pentru asemenea boală! Nu ne rămâne decât să ne rugăm la Cel de Sus să ne mântuie de această molimă pe care tot El ne-a dat-o pentru păcatele noastre cele multe!” (Microbul).

Drept urmare, într-un fel, constată că ”din apele tulburi ale tranziţiei, apar tot felul de pitbuli politici (…). Marcaţi de o abulie perpetuă şi agresivă, pitbulii în cauză au instinctul puiului de cuc şi tupeul câinelui sălbatic. Ei se caţără nonşalant în cuiburi străine de unde-i aruncă afară pe locatarii de drept şi atacă după o absconsă logică a foamei pe oricine le stă în cale” (Acest bolnav care ne conduce). Arătându-se preocupat și de ceea ce se întâmplă cu Europa, Dănuț Degeratu atenționează cititorul că

”Astăzi, statele europene dezvoltate, mânate din spate de prietenii americani, și-au deschis complet granițele și au permis accelerarea procesului de disoluție culturală și națională printr-un fenomen acut de migrație scăpată de sub control. Sute de milioane de oameni din țările Orientului Mijlociu și din Nordul Africii, de religie preponderent musulmană, au pătruns sau vor pătrunde în viitorul foarte apropiat în țările europene dezvoltate, în condițiile în care Doamna Merkel afirmă cu naivitate că acești imigranți sunt necesari pentru a ocupa locurile de muncă vacante din Germania.” (Începutul sfârșitului).

Într-o altă pastilă de presă (Sufletele foștilor parlamentari), aflat la vremea colindelor, îl vedem încurcat pe autor pentru că nu știe ce să ureze politicienilor, deși ”morala creștină ne învață că și ei sunt semenii noștri, așa derutați și lacomi!… Poate că, revenite pe pământ, sufletele foștilor parlamentari vor lepăda polonicele ascunse sub buzunarul de la piept în loc de inimi și vor învăța să lucreze, ca și noi, cu mistriile! Poate că acești semeni ai noștri nefericiți vor uita să demoleze și vor învăța, ca și noi, să zidească”. Ceva mai încolo ne vorbește autorul și despre alt lucru interesant.

Și anume despre „o molimă care-i afectează pe semenii noștri bipezi, o molimă lăsată moștenire de boiernașii de două parale care, în urmă cu două-trei sute de ani își bârfeau domnitorii la Poarta Otomană așa de abitir că până la urmă turcii, văzând că nevolnicii de români se bat ca chiorii, i-au adus pe greci să ne ocârmuiască. Am găsit de cuviință că cel mai potrivit nume pentru meteahna care-i măcina pe fruntașii neamului pe vremuri și care se vede că-i macină și acum este boala limbii spurcate” (Boala limbii spurcate). Apoi, într-o serie întreagă de pastile de tipul arătat, incluse în acest volum, autorul intră în detalii de angrenaj politic, personaje/lideri, mai face și pronosticuri (evident, nu odată dă și greș) pe fondul unor intrigi și țesături complicate etc. Tocmai din acest motiv nu mai insistăm aici asupra lor, lăsându-i posibilitatea cititorului să descopere pe de-a întregul maniera de dezbatere/prezentare a subiectelor respective.

(Ionel BOSTAN, Membru al Uniunii Scriitorilor din România)