Fac parte din galeria figurilor de legendă din Iași! Rememorări de colecție

Editia PDF

03 mai 2024

Fac parte din galeria figurilor de legendă din Iași, făcând totul doar din dragoste și pasiune! Soții Voica Maria și Nicolae Pușcașu, arheologi pasionați care au demarat una dintre cele mai importante campanii și s-au implicat total pentru a salva comori-unicat din orașul Iași. Ajunsă la frumoasa vârstă de 83 de ani, Maria Pușcașu s-a stabilit de ani buni la București. Parte din viață și carieră și-a petrecut-o alături de Nicolae Pușcașu, iubitor și apărător devotat al monumentelor istorice ale capitalei Moldovei. Într-un nou interviu, acordat în exclusivitate reporterilor reporterilor Cotidianului BZI, Maria Pușcașu rememorează cele mai frumoase și intense momente trăite, la Iași, alături de soțul ei Nicolae, care a trecut într-o lume mai bună în anul 2002

Sunt figuri de legendă din Iași și au avut o viață încărcată de trăiri intense, pasiune și sacrificiu! În prim-planul acesteia sunt soții Voica Maria și Nicolae Pușcașu, arheologi pasionați care s-au implicat total pentru a salva comori-unicat din orașul Iași. Într-un nou interviu, acordat în exclusivitate reporterilor Cotidianului BZI, Maria Pușcașu rememorează cele mai frumoase și intense momente trăite, la Iași, alături de soțul ei Nicolae, care a trecut într-o lume mai bună în anul 2002.

„La Iași, anul 1974 a fost marcat de momente foarte dificile, atât pe plan emoțional, cât și pe plan profesional”, mărturisește Voica Maria Pușcașu

Stabilit la Iași în 1975, Nicolae Pușcașu alături de soția sa Voica Maria și-a legat numele de Istoria medievală a orașului Iași, luptând pentru păstrarea vestigiilor acestuia. A lucrat ca arheolog la Complexul Muzeal Național „Moldova” (CMNM) din Iași și la Oficiul pentru Patrimoniu Național. Admiratori și apărători al monumentelor și vestigiilor istorice ale Iașului, au luptat aproape singuri împotriva demolărilor și a reușit să salveze câteva dintre mărturiile unui trecut medieval al Capitalei Moldovei.

„La Iași… anul 1974 a fost marcat de momente foarte dificile, atât pe plan emoțional, cât și pe plan profesional. În primăvară a murit tatăl meu, excelent dascăl și prieten al meu. Durere nesfârșită care nu încape în cuvinte. Apoi, convalescența sufletească pe minunatul șantier de la Dobrovăț, curmată crunt de vestea morții profesorului Ion Nestor. În ajun de Crăciun, demisiile noastre. În ianuarie 1975, Nicu a făcut dublă pneumonie și a fost internat la Sanatoriul Bârnova, iar eu – blocată pe șantier unde trebuia să termin săpătura de la interiorul bisericii. La cererea noastră, Direcția ne aprobase favoarea de a încheia corect o săpătură foarte interesantă, fără remunerare, bineînțeles”, amintește, emoționant, Voica Maria Pușcașu.

„Am să dedic în «Memoriile» mele un capitol întreg momentului venirii noastre la Iași, cu arme și bagaje”, anunță Voica Maria Pușcașu

Ca urmare a demisiei celor doi soți Pușcașu, din decembrie 1974 și după 3 luni de șomaj, au fost angajați la Complexul Muzeal Național „Muzeal” Iași în primăvara anului 1975, pe 2 posturi de oameni de serviciu (singurele vacante atunci).

„Am să dedic în «Memoriile» mele un capitol întreg momentului venirii noastre la Iași, cu arme și bagaje. Dar, acum voi mai vorbi despre muncitorii operanți cu care am lucrat, dar cazul Dobrovăț a fost ceva cu totul ieșit din comun. Nu numai că muncitorii noștri au lucrat pe gratis, și ei, ca să terminăm cercetarea în biserică, și nu numai că în momentul în care a trebuit să astupăm casetele de cercetare, acești muncitori m-au întrebat «De ce să le acoperim, Doamnă? Este așa de frumos așa!».

Dar, pe durata internării lui Nicu, știind prin ce treceam, la 2-3 zile odată, soția vreunuia dintre ei venea la căsuța de sub pădure unde locuiam – împreună cu doi dulăi aciuați pe lângă noi de 7-8 luni – și îmi aduceau într-un coșuleț 3-4 cepe, câțiva cartofi și morcovi, ceva murături sau câte o varză, uneori o bucățică de afumătură și, neapărat,… țigări Naționale de câțiva lei «pentru că știau că Doamna fumează».

Așa am putut să-i duc zilnic ceva de mâncare lui Nicu la spital. Nu știu dacă s-au înțeles vreodată între ei pentru a face așa ceva. Oricum, gestul lor – realmente de neuitat – m-a înduioșat profund. Mii de mulțumiri. Norocul a fost, în contextul dat, că fetițele noastre se aflau în siguranță, la București, cu mama și sora mea – așa cum se întâmpla de altfel mereu când eram plecați pe șantier”, povestește arheologul Voica Maria Pușcașu.

„Tot toamna ne-a mai adus examenul de promovare de pe postul de oameni de serviciu pe două posturi de… muzeografi principali: pentru mine, la Muzeul de Istorie a Moldovei, pentru Nicu, la nou-înființatul Oficiu Județean pentru Protecția Patrimoniului Național”, arată Voica Maria Pușcașu

Mai departe, aceasta arată ce fericiți au fost în perioada în care „iubiții și minunații Emilia și Nicolae Zaharia”, renumiții lor colegi de breaslă, i-au găzduit în micul lor apartament, timp de peste două săptămâni. Găzduirea a fost făcută sub semnul „grijii și gingășiei părintești” inegalabile pe care aceștia le-au arătat.

„Apoi am trecut la Căminul școlii de partid pentru vreo 4 luni, și de-abia în toamnă – când începeau școlile – am primit o locuință și am putut aduce fetele la Iași, pentru următorii 17 ani. Tot toamna ne-a mai adus examenul de promovare de pe postul de oameni de serviciu pe două posturi de… muzeografi principali: pentru mine, la Muzeul de Istorie a Moldovei, pentru Nicu, la nou înființatul Oficiu Județean pentru Protecția Patrimoniului Național. Și – tot atunci – spre fericirea lui Nicolae Pușcașu, s-a deschis și marele șantier pentru amplasarea magistralei canalului colector din Iași – ceea ce însemnă săpătură multă de supravegheat din punct de vedere arheologic.

Dar și un nesperat prilej de observare a unei cuprinzătoare radiografii stratigrafice a întregii zone centrale a Iașilor – de la Podul Roș, la Târgul Cucului. De fapt, începuse un nou capitol de viață, și, de atunci, am simțit din plin pe propria-mi piele care erau condițiile financiare în care se zbăteau de ani de zile muzeele țării. Dar am învățat muzeografie”, menționează Voica Maria Pușcașu.

„Aici, numai persuasiunea, puterea de convingere și – trebuie să recunosc – șarmul personal al lui Nicolae Pușcașu ne-au mai netezit posibilitățile de cercetare”, spune, cu sinceritate, Voica Maria Pușcașu

Arheologul continuă povestea și arată că, cu tot sprijinul și eforturile conducerii de atunci a Complexului Muzeal Național Muzeal „Moldova”– tot respectul și recunoștința fostului director prof. Ion Arhip – banii de cercetare fiind foarte puțini și, treptat, această situație avea să se înrăutățească.

„Aici, numai persuasiunea, puterea de convingere și – trebuie să recunosc – șarmul personal al lui Nicolae Pușcașu ne-au mai netezit posibilitățile de cercetare. Nu a reușit să obțină bani – era ceva cu totul imposibil – dar a reușit să convingă organizațiile de tineret să ne sprijine prin munca voluntară. În acest mod s-au desfășurat toate lucările de cercetare efectuate la Iași. Cu câteva excepții – în primul rând, lucrările de la Biserica Sfântul Sava și, parțial, cercetările din zona pe care urma să se construiască Hotelul «Moldova».

În aceste cazuri am beneficiat din plin de ajutorul Facultății de Istorie din Iași, care, prin grija prof. Ion Toderașcu, ne-a asigurat participarea unor grupe întregi de studenți pentru stagiile de practică în producție, în anii 1976-1980. Voi reveni. Și iată ca statutul meu profesional a devenit – peste noapte – unul bivalent și am fost confruntată imediat cu obligațiile mele de muzeograf despre care, sinceră să fiu, nu prea știam nimic în acel moment. Și o întreagă garnitură nouă de colegi: nu a fost dragoste la prima vedere.

Nici nu ar fi putut fi, având în vedere condițiile speciale ale venirii noastre la Iași: doi oameni parașutați de la București (care renunțau la statutul lor de cetățeni cu buletin de capitală), care veneau să se angajeze ca oameni de serviciu la Palat și în câteva luni obțineau un apartament de 3 camere în primul bloc turn de lângă Comitetul Județean de Partid, cum să inspire încredere în acele condiții din anul 1975?”, spune, cu sinceritate, Voica Maria Pușcașu.

Anii de muncă împreună au consolidat prietenii frumoase, cunoașterea reciprocă a determinat respectul de asemenea reciproc, sentimente cimentate în anii grei de autofinanțare

Anii de muncă împreună au consolidat prietenii frumoase, cunoașterea reciprocă a determinat respectul de asemenea reciproc, sentimente cimentate în anii grei de autofinanțare.

„Înțeleg perfect și nu condamn comportarea suspicioasă inițială. Probabil că și eu aș fi reacționat la fel. Nicu a intrat puțin în panică în fața atitudinii reci, uneori chiar agresive, manifestată în general – nu numai la Palat. Dar, de comun acord, am considerat că singurul răspuns posibil în condițiile date era acela de a lucra serios, de a ne vedea exclusiv de treabă și de a ne comporta normal. Cine va înțelege, va înțelege până la urmă, și chiar așa s-a și întâmplat. Treptat, am înțeles că muzeografia este deopotrivă conoaștere și artă, finalizată prin alcătuirea unui discurs vizual coerent și elocvent (ceea ce înseamnă expoziția muzeală) dublat de un discurs verbal pe potrivă, menit să compenseze și să completeze mesajul transmis de piesele expuse (ceea ce înseamna prezentarea muzeală, numită curent ghidaj). Da, cam aceasta este cea ce vede și aude publicul vizitator.

Dar în spatele acestei expuneri – ceea ce nu se știe și nu se vede – se află, în fond, cel mai mare volum al muncii de muzeograf. Documentare, clasificare, tipodimensionare, fișare științifică piesă cu piesă, și – bineînțeles – zilele de serviciu în muzeu pentru ghidaj, sunt doar o parte din ocupațiile zilnice – și permanente. Se adaugă de fiecare dată, studiul special pentru orice modificare în structura expoziției de bază a muzeului, de inserare a unor piese noi – achiziționate sau descoperite – pentru organizarea oricărei expoziții temporare sau manifestări culturale – de la seri muzeale la sesiuni de comunicări științifice. În acest noian de preocupări, timpul nu este un aliat al muzeografilor”, declară Voica Maria Pușcașu.

Și peste toate aceastea, a venit vestea care a constituit apoi, timp de mulți ani, o apăsare permanentă – autofinanțarea, adică, spus pe șleau, iei salariu în măsura în care aduci venituri instituției

Și peste toate aceastea, a venit vestea care a constituit apoi, timp de mulți ani, o apăsare permanentă – autofinanțarea, adică, spus pe șleau, iei salariu în măsura în care aduci venituri instituției. Adică Statul se deroba de 75 la sută din susținearea financiară a compartimentului de muzeografie, parte integrantă a culturii noastre, dacă ar fi și numai pentru faptul că păstra și gestiona bunurile mobile ale patrimoniului cultural național, fără a mai pomeni de rolul său educativ.

„Și atunci, pentru că noi, cei de la Istorie, nu ne-am mulțumit să facem felicitări și mărțișoare, ci am dorit să facem ceva cât mai apropiat de profesiunea noastră, am început să inventăm. Și așa am făcut cabinete școlare de Istorie (la comandă, de Istorie generală sau tematice și am avut succes!), însemnând o selecție de imagini și citate, totul reprodus fotografic și montat pe panouri – în număr de la 4 la 10, panouri mari de PAL, pe care încercam să le facem artistic, dar decent. Mape școlare complementare, pe teme (la un moment dat aveam la vânzare un portofoliu de vreo 20 de teme care completau programa școlară: Unirea Principatelor, Războiul de Independență, Domnia lui Ștefan cel Mare, Cultura medievală europeană, Constituirea statelor feudale independente, și câte și mai câte).

Mapele cuprindeau, pentru fiecare temă în parte, date și evenimente principale în cronologia respectivei teme, cu explicațiile de rigoare; textele parțiale sau integrale, după caz, a unora dintre documentele importante special selectate; glosar de termeni specifici; bibliografia subiectului și ilustrație fotografică – totul dactilografiat și legat în volum de noi. Am lucrat cu pasiune la alcătuirea unor astfel de mape care se apropiau mult de activitatea noastră generală”, continuă povestea Voica Maria Pușcașu.

Succesul cel mare a fost asigurat de replicile din gips făcute după medaliile din colecția muzeului: Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Ioan Cuza, Elena Doamna și Kogălniceanu, Catedrala Mitropolitană

Succesul cel mare a fost asigurat de replicile din gips făcute după medaliile din colecția muzeului: Ștefan cel Mare, Petru Rareș, Alexandru Ioan Cuza, Elena Doamna și Kogălniceanu, Catedrala Mitropolitană etc, etc.

„Procuram cum puteam materialele necesare și le obțineam prin «donații», a se înțelege de milă: material stomatologic de amprentare și gips – dacă se putea, marca Moldano. Devenise o mică industrie: cu atelier de amprentare, turnare, modelare, colorare și lăcuire a pieselor – asta făceam noi muzeografii. Fetele de la supraveghere făceau cutiuțele de carton și pernuța de prezentare, pernuța îmbrăcată în tot felul de cupoane de catifea sau mătase recuperate de la croitoriile binevoitoare din Iași. Ani de zile am turnat zi de zi mii de piese. Se vindeau foarte bine. Și așa am supraviețuit.

Este timpul să-mi amintesc și de lucruri mai puțin amare de la Iași. Bunii mei colegi.
Începând cu Rodica Radu – cu care mă potriveam perfect, gândeam, lucram și ne exprimam identic, fără multe explicații. Ne-am înțeles, ne-am completat și ne-am sprijinit reciproc. Si azi regret că după retragerea sa la Gugești (fosta moșie a familiei, redobândită după 1990) nu am putut să o vizitez decât de vreo 3 ori și nu am putut să-mi iau la revedere atunci când a plecat dintre cei vii”, declară Voica Maria Pușcașu.

„Cum să pot continua această înșiruire fără a nedreptăți pe cineva? M-am înțeles foarte bine cu toată lumea, fie că am lucrat direct, fie că eram numai colegi de instituție”, a punctat Voica Maria Pușcașu

Mai departe, arheologul vorbește de frumoasa Angela Engel (devenită Știrbu), plină de humor și vervă, mereu alături când era nevoie, doamna Sanie, rezervată, dar mereu activă și obiectivă, dragul domn Croitoru, a cărui personalitate am descoperit-o cu mare bucurie ceva mai târziu, buna și sufletista Geta Crăciun, pentru mulți incomodă pentru temperamentul ei și modul său direct de exprimare.

„Ar trebui un întreg capitol pentru a-i caracteriza pe fiecare în parte. Amintesc dintre supraveghetoarele de la Istorie, merituoasele Lucica și Lenuța – adevărate colaboratoare, care și-au câștigat pe deplin aprecierea și stima noastră. Irina Juncu, custodele colecțiilor muzeului nostru, fetele de la Politehnic, Etnografie sau Artă și mulți, mulți alții. De la Laboratorul de restaurare ar trebui, de fapt, să-i nominalizez în bloc pe toți, deoarece ei sunt cei care au redat viață pieselor descoperite arheologic – pentru ceramică Iliescu Aglaia cu mâini de aur, apoi dnul Grecu, pentru metale, un trio formidabil alcătuit din domnii Mihai Măcărescu, Mihai Croitoru și Ion Cristea, pentru textile dna Carmen Marian, și în sfârșit – dar nu în ultimul rând – la investigații dna Geba și dna Vlad.

Cum să pot continua această înșiruire fără a nedreptăți pe cineva? M-am înțeles foarte bine cu toată lumea, fie că am lucrat direct, fie că eram numai colegi de instituție. De la remarcabilul portar Nea Sandu și autodidactul nea Barbacaru, la fotografii care ne-au ajutat enorm, dl Munteanu, la grupul de meșteri specializați care ne erau mâna dreaptă în orice demers muzeografic. Cu scuze și cu regretul de a nu putea nominaliza pe toți cei care o merită, îi asigur că toți au un loc special în inima mea”, a punctat Voica Maria Pușcașu.

Pe lângă capitolul muzeografic la Iași, soții Pușcașu au continuat, în chip cât se poate de firesc, cercetările arheologice

Pe lângă capitolul muzeografic la Iași, soții Pușcașu au continuat, în chip cât se poate de firesc, cercetările arheologice. După experiența magistralei canalului colector – experiența bifată în primul rând de Nicu Pușcașu, ea ajungând acolo doar ocazional, a început un capitol important care s-a numit Sfântul Sava.

„Timp de 4 îndelungi campanii de cercetare – în anii 1976-1979 – biserica fostei Mănăstiri Sfântul Sava a prilejuit descoperiri foarte importante atât ca observații științifice, investigarea unor vestigii, cât și din punct de vedere al materialului arheologic recoltat. De curând am reeditat volumul care cuprinde de detaliu toate aceste rezultate, asupra cărora nu voi mai insista aici. Dar voi insista asupra a ceea ce a însemnat acest șantier din punct de vedere al colaborării și al prieteniei. Au fost acolo niște începuturi. Voi începe cu grupele studenților de la Facultatea de Istorie care au participat la lucrări timp de câte două luni pe an. Nu toți istoricii au pasiunea arheologiei. Ar fi și plictisitor să fie așa.

Drept care, deși conștiincioși cu toții, numai câțiva din fiecare grupă vibrau efectiv, aveau nerv de arheolog. Și, totuși, a existat o grupă la care proporțiile s-au inversat total, o grupă din care majoritatea ar fi meritat să devină arheologi. Nu prea îi interesa dacă stăteau pe șantier până răsarea luna – la treabă sau și la povești arheologice – dacă veneau duminica sau dacă profitau de discuții speciale la biroul de la Palat sau acasă la noi”, mai spune Voica Maria Pușcașu.

„Recunosc acum că ne atașasem grozav de acest grup de tineri entuziaști de așa natură că am început să ne punem serioase probleme: oare nu creăm prea mult entuziasm și iluzii…”, amintește Voica Maria Pușcașu

Voica Maria Pușcașu recunoaște că se atașase grozav de acest grup de tineri entuziaști de așa natură că a început să-și pună serioase probleme: oare nu era prea mult entuziasm și iluzii de la niște tineri pe care „repartizarea la locul de muncă” îi va izbi din plin? Nici o speranță de repartizare în afară de școli comunale.

„Mi-a făcut o foarte mare plăcere că am putut fi alături de unii dintre ei cu câțiva ani în urmă, când și-au serbat împlinirea a 40 de ani de la terminarea facultății. Mai sunt datoare cu câteva nume: Ghiuri Diamantstein, Elena Gherman, Ghena Pricop, Petrică Roman, Livia Măgirescu, Dumitru Boghian și alții câțiva. Celelalte grupe au avut vârfurile lor, studenți cu mare interes de cunoaștere, interes dovedit mai apoi chiar de propria carieră.

Câteva nume dragi Florin Platon, Silviu Vacaru, Egmond Dulman. Tot acolo, la Sfântul Sava, observam de câtva timp apariția unui tânăr arătos care stătea tăcut pe malul câte unei secțiuni, privind la munca interesantă a operanților. Azi așa, mâine așa, la un moment dat intrusul s-a prezentat: se numea Ion Muscalu. Anul acesta – cam pe acest timp – sărbătorim 44 de ani de prietenie curată, la bine și la rău. Sper din suflet că aplecarea temeinică și susținută a domniei sale întru descifrarea tainelor istoriei noastre să se datoreze în oarecare măsură și acestei prietenii.

Atâta timp cât lucrările de la Sfântul Sava au fost finanțate de DMI, până la desființarea instituției în decembrie 1977, toate au mers bine. Apoi…. fonduri puține, noroc cu practicile studențești. Dar, atât timp cât am avut mâna de lucru salariată, am avut norocul unei echipe foarte bune, în frunte cu un maestru în operațiunile de curățare a complexelor arheologice numit Gheorghe Vieru, zis Ghiță, care venea zilnic de pe la Crasna. Excelent lucrător, a intrat definitiv în repertoriul meu de nume de referință. Din aceiași categorie mai amintesc pe Vasile și Mitruț de la Coșula. Și apoi, inegalabila Liberta Gavrilescu, expeditivă, deșteaptă, atentă și îndemânatică, adică tot ceea ce își poate dori un arheolog drept colaborator pe un șantier”, amintește Voica Maria Pușcașu.

După Sfântul Sava au continuat să lucreze cu aceștia, ani de zile, până la angajarea la Palatul Culturii. Toți cei amintiți aici au fost muncitori cu totul deosebiți, cu care, stând zi de zi ore în șir împreună, îi simțeau aproape și sufletește

După Sfântul Sava au continuat să lucreze cu aceștia, ani de zile, până la angajarea la Palatul Culturii. Toți cei amintiți aici au fost muncitori cu totul deosebiți, cu care, stând zi de zi ore în șir împreună, îi simțeau aproape și sufletește.

„A urmat apoi o serie întreagă de intervenții arheologice pe teritoriul Iașilor: identificarea pivnițelor casei cronicarului Grigore Ureche (vestigii plasate în calea nivelărilor necesare montării liniei de tramvai pe strada Anastasie Panu), cercetarea perimetrului de amplasare atât a viitorului Hotel Moldova (cu un pachet stratigrafic consistent și vestigii pe potrivă, începând din Epoca Neolitică și până în zilele noastre), cât și al noului sediu pentru Tribunalul județean; a urmat zona fostului Lapidariu al Complexului Muzeal, Bisericala Mănăstirii Barnovschi (lucrare executată strict de Nicu, eu fiind foarte ocupată de autofinanțare). Și apoi, marele șantier de pe strada Ștefan cel Mare, la nord de sediul Mitropolitan, acolo unde astăzi există esplanada pe care se înalță «Cubul». A fost un șantier aparte (anii 1983-1986), cu rezultate științifice deosebite, în special pentru istoria Iașilor. Rezultate care au și fost publicate în anul 1983 în Revista Monumentelor Istorice.

Majoritatea numerelor au fost achiziționate atunci – în cunoștința de cauză – de comitetul județean UTC și au fost distruse (probabil arse) în decembrie 1989 în avântul revoluționar distructiv, doar pentru că au fost găsite în acel sediu. Foarte puțină lume știe că vârful nevăzut al acelui cub metalic marcheză, în fapt, centrul unei mari săli de plan circular (cu diametrul de 15 m!) care făcea parte dintr-o construcție începută în vremea domniei lui Alexandru cel Bun”, mai rememorează Voica Maria Pușcașu.

Peste toate aceste vestigii, tot în secolul al XV-lea, s-au ridicat locuințe. După abandonarea marii construcții amintite, locul a fost reocupat de case, încă din vremea domniei lui Ștefan cel Mare

Alături și înainte de acel moment a existat acolo un set de ateliere meșteșugărești (de pietrărie, de olărie, de prelucrare a fierului, de bijutier) și o bisericuță – toate distruse de un incendiu înainte de anul 1408). Peste toate aceste vestigii, tot în secolul al XV-lea, s-au ridicat locuințe. După abandonarea marii construcții amintite, locul a fost reocupat de case, încă din vremea domniei lui Ștefan cel Mare și, mai târziu, în decursul secolului al XVII-lea de două clădiri mari din zidărie, dispuse una lângă cealaltă cu fațetele însumate de 75 de metri lungime.

Acestea sunt vestigiile care se mai păstrează încă sub esplanada amintită. Și aici, ca și în celelalte puncte cercetate la Iași, majoritatea operanților erau nesalarizați, era tineretul ieșean – realmente din uzine și fabrici – care efectua munca voluntară. Tuturor celor care, de voie sau de nevoie, au participat în acele vremi la susținerea eforturilor noastre de cercetare, le mulțumesc. Mai ales că mulți dintre ei au prestat chiar cu interes această muncă.

Nu pot încheia faza ieșeană a vieții și activității mele fără a aduce un cuvenit omagiu istoricilor medieviști ieșeni. Din fericire pentru noi, am fost contemporani acolo cu personalități de prima mărime a Istoriei și Arheologiei românești. Prof. Mircea Petrescu Dâmbovița – director pe atunci al Institutului de Istorie și arheologie «A. D. Xenopol» din Iași – cel căruia în mare măsură îi datorăm venirea noastra la Iași; Profesorul Constantin Cihodaru, reputat medievist, cel sub conducerea căruia mi-am susținut lucrarea de doctorat; Profesor Vasile Cristian, decanul Facultății de Istorie și domnii profesori Vasile Neamțu, Ion Toderașcu, Ion Caproșu, Ștefan Sorin Gorovei. Toate aceste personalități ne-au acordat sprijinul și susținearea lor, ba mai mult chiar, în unele cazuri prietenia”, mulțumește Voica Maria Pușcașu.

„Ar mai fi de spus – aici și pe scurt – doar că în ultimii ani ai șederii mele la Iași am avut din nou parte de o mare pierdere. Mama mea, persoană de o bunătate, un calm și o vitalitate deosebite, a murit pe neașteptate”, spune, îndurerată Voica Maria Pușcașu

Arheologul Voica Maria Pușcașu amintește de un moment greu trăit la Iași!

„Ar mai fi de spus – aici și pe scurt – doar că în ultimii ani ai șederii mele la Iași am avut din nou parte de o mare pierdere. Mama mea, persoană de o bunătate, un calm și o vitalitate deosebite, a murit pe neașteptate, lăsând un gol imens în sufletele surorii mele și al meu, pierderea neputând fi alinată de nimic și nicicând. Cum viața merge înainte, orice s-ar întâmpla, fiicele mele mi-au dăruit însă bucurii: au absolvit, cea mică, Sandra, liceul și cea mare, Ioana, Facultatea de Geologie. Mai mult, s-a căsătorit și mi-a dăruit prima nepoțică, Sabina – o binecunoscută copiliță văzută deseori pe sălile Palatului Culturii. Acum, de curând, mi-a oferit – la rândul ei – al doilea strănepot”, spune Voica Maria Pușcașu.

„Colaborarea cu Nicolae N. Pușcașu? Într-un singur cuvânt: dificilă. Îmi amintesc că după ce ne-am căsătorit, eu fiind încă studentă, în anul V, ne-am dus împreună la domnul profesor Nestor să îi povestim despre eveniment”, aduce în prim-plan Voica Maria Pușcașu

În final, Voica Maria Pușcașu vorbește despre căsătoria cu Nicolae Pușcașu.

„Colaborarea cu Nicolae N. Pușcașu? Într-un singur cuvânt: dificilă. Îmi amintesc că dupa ce ne-am căsătorit, eu fiind încă studentă, în anul V, ne-am dus împreună la domnul profesor Nestor să îi povestim despre eveniment. Știți ce urare ne-a făcut? «Să fiți sănătoși și fericiți și să vă certați cât mai mult posibil!» Sigur, Domnia sa se referea la faptul că având amândoi aceeași meserie, ba mai mult, chiar și aceeași specializare, pentru Evul-Mediu, discuțiile și confruntările de opinii erau mai mult decât probabile. Ei bine, l-am ascultat întru totul, cât de bine am putut. Nicu avea o personalitate puternică și o fire vulcanică, deci în confruntare trebuia fie să părăsești câmpul de luptă, fie să scoți sabia, de la caz la caz. Ca arheolog era nu numai un stratigraf foarte bun, dar era dotat și cu o intuiție arheologică remarcabilă.

Până la punctul în care aveam opinii diferite, era pace și ne completam bine reciproc. Pe șantier, lucrurile s-au așezat în timp, fiecare având responsabilități bine fixate. Notări, observații, aspecte administrative, măsurători, strângerea și notarea materialui arheologic recoltat în fiecare zi și – mai ales întreținerea curățeniei pe întregul șantier, toate mergeau în ordinea firească. La fotografierea realităților și situațiilor arheologice Nicu era tiran absolut: finisarea la milimetru a evidențierilor stratigrafice sau de plan, poziționarea luminilor adecvate, notările specifice în consecință.

La prelucrarea materialelor recoltate însă, eu eram stăpâna absolută (curățare, marcare, sortare pentru restaurare, desenare dupa restaurare, fisare). Desenarea releveelor care a revenit o vreme numai lui Nicu, a devenit cu timpul o ocupație comună. Cred că proba concreta că, în fapt, a fost o bună colaborare, rezidă în faptul că rezultatele cercetărilor făcute împreună au putut fi publicate în bune condiții – după decesul lui Nicolae N. Pușcașu, survenit în aprilie 2002”, a conchis Voica Maria Pușcașu.

Toate aceste mărturisiri fac parte din exemplarele amintiri legate de oamenii cetății, pasionați și implicați în a construi ceva care să contribuie la memoria locului. Cu bune și mai puțin bune, cu sacrificii și muncă, multă muncă, atât Nicolae Pușcașu, dar și Voica Maria Pușcașu merită toată considerația și buna amintire care să evoce ceea ce au făcut pentru istoria Iașului.

Urmăriți BZI.ro și pe