Povestea fantastica a dealului Polonic si a satului Strachina

In sudul orasului Dorohoi, la aproximativ un kilometru departare, se ridica Dealul Polonic (302 m altitudine), iar la 200-300 m spre sud-vest, catunul Strachina. Mai departe, spre sud-vest si vest, se intind padurile de pe cumpana apelor ce desparte bazinul Siretului de cel al Jijiei. Cu cateva secole in urma, in aceste paduri haladuiau in voie jivinele salbatice dar si oamenii oropsiti de soarta care, in disperare, devenisera talhari si haiduci. Negustorii slavi, mai ales cei ucraineni si polonezi, care cumparau pe vremuri iepe din crescatoria de la Cobila Dorohoiului, vecina cu satul Strachina, inspaimantati de vecinatatea codrilor, au dat vechii localitati Strachina numele de Strahova (strah = spaima, frica). Prin folosirea limbii slavone in scrierea documentelor, localitatea Strachina apare deseori cu numele de Strahova si uneori Stracova, scrie e-calauza.ro

Forma curioasa a Dealului Polonic, vazut din centrul orasului (un polonic cu partea convexa in sus), a vetrei satului Strachina (o depresiune ca o strachina uriasa), a existentei unor movile mari, ovale – ca niste morminte uriase – din vecinatate, cat si a unei intamplari fantastice care s-ar fi petrecut aici cu multe mii de ani in urma, au dat nastere unei legende care a incantat copilaria multora dintre dorohoieni.

Se spune ca demult, demult, ar fi existat o familie de uriasi care traia tocmai hat-departe, spre miazanoapte. Acolo era tara uriasilor. Erau oameni foarte inalti, mai inalti ca cele mai inalte turnuri. Erau fiorosi la infatisare, cu pletele si barbile lor lungi, imbracati in blanurile animalelor ucise. Dar pe cat erau de fiorosi, pe atata erau de blanzi si pasnici in purtarile lor. Vorbeau domol, isi iubeau copiii si niciodata n-ar fi facut vreun rau unor oameni obisnuiti, ca noi cei de astazi, daca din intamplare le-ar fi iesit in cale. De altfel oamenii aceia nu se prea incumetau sa treaca hotarele imparatiei uriasilor, unde domnea frigul si intunericul. Caci prin partile acelea – pe unde traiau uriasii – jumatate de an era zavorat in noapte, iar cealalta jumatate de an era ziua dar o zi cernita si cetoasa care-ti izea in suflet numai intristare.

Familia de uriasi se compunea din: tatal, mama si trei feciori. Tatal si cu feciorii se duceau la vanatoare, luptandu-se cu salbataciunile mari, mamutii cei cu coltii arcuiti, rinoceri cu blana, ursii albi enormi si fiorosi. Erau vanatori vrednici si priceputi, plini de curaj, indemanatici.

Numai cel mai mic dintre copii – care crescuse inalt si voinic – era lenes cum nu se mai poate si fricos ca un iepure. Cum dadea cu ochii de vreo salbataciune, fugea de-i sfaraiau calcaiele. Chiar animalele blajine il umpleau de spaima.

De lenes ce era, cu greu reuseau taica-sau si fratii sa-l trezeasca dimineata din somn pentru a porni la vanatoare. Uneori nici nu se mai osteneau sa-l ia cu ei. Tot nu era bun de nimic. La mancare insa era primul. Facea maica-sa cate-o fiertura dintr-o halca de urs, la care mai adauga si bucatile cele mai grase ale altor animale ucise. Fiertura era turnata intr-o strachina mare, mare cat un iaz de pe la noi. Si cand se intorceau vanatorii cu prada, se asezau cu totii in jurul strachinii, mancand cu cate o lingura cioplita dintr-un trunchi de copac. Mezinul, ramas acasa, cu toate ca nu fusese in stare sa adune macar lemne pentru foc, nu manca cu lingura, ci cu polonicul, fapt pentru care ceilalti copii l-au poreclit in gluma „Polonic fricosul”.

Baiatul, asezandu-se la rand cu ceilalti, isi indesa polonicul in strachina, luand cea mai mare parte din mancare. Nici taica-sau si nici fratii nu spuneau nimic, numai incruntau din sprancene. Mama, da, ca mama, il lasa in voia lui, cu toate ca nici ea nu era multumita.

Azi asa, maine asa, pana cind tatal si-a pierdut rabdarea si intr-o buna zi cand mezinul, luat cu de-a sila la vanatoare, daduse bir cu fugitii, iar acum isi umpluse polonicul cu fiertura, i-a spus linistit, dar hotarat:

 – Mai baiete, de lenes esti lenes, de fricos esti fricos, nici macar nu esti in stare sa jupoi blana salbataciunilor ucise. Astazi, cum am dat de urma ursilor pe zapada, te-ai facut nevazut. Dar de mancat vad ca stii sa mananci. Nu ca noi cu lingura, ci cu polonicul. Ei bine, ia-ti polonicul si du-te in lumea larga si unde ii gasi o strachina cu fiertura din care sa poti lua cu polonicul fara sa-ti zica nimeni nimic, opreste-te acolo. Si sa nu mai vii acasa, decat atunci cand te vei hotari sa agonisesti alaturi de noi, cu truda, vanatul cel de care avem nevoie pentru a ne tine zilele. Iar de mancat, sa mananci numai cu lingura. Du-te cu bine, fatul meu !

Baiatului nu-i venea sa creada. Cum, chiar trebuia sa plece ? Se uita la maica-sa dar aceasta ofta, lasandu-si privirea in pamant. Cei doi frati mai mari se ridicasera in picioare si-l priveau linistiti, cu bratele incrucisate. Tatal, cu barba-i mare si argintie revarsata pe pieptul puternic, sta rezemat intr-o ghioaga, aruncandu-i o privire neinduplecata pe sub sprancenele carunte.

Atunci tanarul isi dadu seama ca nu-i lucru de saga. Se sterse cu mana la gura, aruncand o ultima privire, plina de tristete, spre strachina unde mai pluteau cateva bucati de carne si, luandu-si ziua buna de la ai sai, se pregati sa plece.

Maica-sa, miloasa, ii puse in traista facuta din piei o bucata de urs afumat si un drob de sare.

Si pleca tanarul urias. Facu cativa pasi si se intoarse sa vada daca nu cumva il cheama cineva inapoi. Nu, nu-l chema nimeni. Atunci se asternu la drum, spre miazazi. Pasii sai rasunau adanc, facand sa se cutremure pamantul.

Cand ajunse aproape de tinuturile unde traiesc oamenii obisnuiti ca inaltime, acestia, simtind pamantul zvacnind si auzind dupaiturile, se speriara foarte si se imprastiara care incotro, caci isi dadura seama ca un urias vine spre ei. El nu le-ar fi facut nici un rau dar fara voie ar fi calcat poate in picioare bordeiele si le-ar fi inghitit agoniseala hranei,

Bietul urias mancase jumatatea aceea de urs si nu-i mai ramasese decat drobul de sare. Ii era nespus de foame si inca nu intalnise strachina fermecata din care sa poata lua fiertura cu polonicul pe care-l avea prins de brau.

Si asa se face ca a ajuns el, tot mergand spre miazazi, prin partile noastre. Oamenii care-si aveau salasurile prin poiene sau pe la marginea padurilor din apropiere au auzit duduind pamantul si chiar au zarit itindu-se pe deasupra copacilor coscogeamitea namila. Infricosati, au luat-o la fuga, ascuzandu-se fiecare pe unde a putut.

Dintr-o data, uriasul, dand cu ochii de un iaz mare, rotund, care-i amintea strachina de acasa, s-a oprit. Flamand cum era, n-a gandit mult si scotand drobul de sare, i-a dat drumul in iaz. Sarea s-a topit si bietele vietuitoare, obisnuite numai cu apa dulce, de indata au pierit cu toatele. Pestii s-au ridicat la suprafata cu burta in sus, broastele au cazut la fund, pasarile de apa si-au luat zborul parasindu-si cuiburile din papuris si din stuf, iar racii si tiparii cautau sa se afunde cat mai adanc in mal.

Tanarul urias, gandind ca fiertura e gata, a luat cu polonicul o portie buna din apa iazului in care vietati si ierburi se amestecau laolalta. Sorbi cu nesat si i se paru cam prea sarata dar buna de mancat. Mai lua o data si iazul scazu la jumatate. Dupa al patrulea polonic, nu mai ramasese apa decat pe fundul iazului unde foiau racii si tiparii. Infigand adanc a cincea oara polonicul, il umplu cu apa in doua cu mal. Dadu sa-l soarba, dar, scarbit, rasturna continutul polonicului ceva mai la o parte, unde se forma o movila alungita.                                             

Un paraias care alimenta apa din iaz se straduia sa-l umple din nou. Zarind sticlirea undei, uriasul zagazui cu polonicul sau malurile iazului, scormoni in adanc si scoase la iveala pamant reavan ce mirosea a putreziciune. Rasturna acest pamant in acelasi loc ca si pe primul, movila tuguindu-se.           

Mai incerca de cateva ori sa-si umple polonicul cu ceva hrana din iazul care devenise acum o adancitura larga si seaca. Nereusind, uriasul deserta pentru ultima oara pamantul din polonic peste movila care crescuse destul in inaltime si, lasandu-se pagubas de asemenea bunatati inselatoare, parasi aceste meleaguri care nu reusisera sa-i ostoiasca foamea. Isi aducea aminte cu nostalgie de strachina aceea in jurul careia familia sa se aciua pentru a sorbi din fiertura aburinda pe care plutea untura de-o palma, palma de urias.

Grabit, o porni spre miazanoapte facand sa tremure din nou pamantul sub pasii sai. Polonicul ii atarna la brau.

Intr-un tarziu ajunse acasa, tras la fata si atat de slab incat devenise de nerecunoscut. Ai sai stateau la masa. Impleticindu-se, se apropie de maica-sa, intinzandu-i in tacere polonicul. Neindraznind sa ia parte la un ospat pentru care nu muncise, se aseza la pamant, mai la o parte, cu capul in jos.

 Atunci taica-sau il striga pe nume si, facandu-i loc langa dansul, ii intinse lingura. Cu o privire plina de recunostinta, apuca lingura si manca pe saturate. Ceilalti se uitau la dansul, dand compatimitor din cap.

 Se spune ca din clipa aceea, cel mai tanar dintre uriasi se lecui pentru totdeauna de frica. Impreuna cu tatal si fratii sai lua parte la toate vanatorile, devenind in curand si el priceput intru acest mestesug si niciodata, niciodata nu s-ar mai fi atins de polonicul sau.

 In locul unde tanarul urias a scormonit pamantul a ramas o adancitura larga si rotunda si oamenii care au locuit mai tarziu acolo au dat asezarii lor numele de Strachina iar dealul inalt si alungit, situat nu prea departe, a fost numit Polonic, tot datorita formei sale, sau poate si dupa porecla uriasului care l-a creat.

 Uriasii din legenda nu mai sunt. Nici ei, nici urmasii lor. Au mai ramas doar mormintele lor – morminte de uriasi – ce se vad in zare ici-colo cate unul pe dealurile invalurite din preajma Dorohoiului. Doar legendele ne mai amintesc de ei.