Scriitori

Cacofonia în limba română este acceptată. Greşelile gramaticale pe care le facem în încercarea de a o evita

Publicat: 23 iul. 2020
Cacofonia în limba română este acceptată. Greşelile gramaticale pe care le facem în încercarea de a o evita
Cacofonia în limba română este acceptată

Cacofonia în limba română este acceptată chiar dacă este una din cele mai frecvente capcane. Concret, cacofonia reprezintă asocierea neplăcută de sunete. În cele mai multe situaţii aceasta trebuie evitată, însă sunt şi cazuri în care acestea sunt acceptate pentru a nu face greşeli gramaticale mai grave. Disonanța, după cum mai este denumit, este întâlnita în lingvistică și în muzică. Termenul antonim al cacofoniei este eufonia.

Neologismul cacofonie este format din două cuvinte greceşti „kakos”, care înseamnă „rău, urât” şi „phone”, care înseamnă „sunet”.

Deşi nu este plăcut urechii, nu foarte mulți sunt cei care cunosc faptul că cacofonia nu este interzisă în limba română. Disonanța nu încalcă nicio regulă gramaticală.

Cacofonia în limba română este acceptată

O serie de cacofonii în limba română pur și simplu nu pot fi evitate. Printre acestea se numără Ion Luca Caragiale, Biserica Catloică, banca comercială, tactica cavalerească, epoca capitalistă etc. Mai mulți scriitori celebri din România precum Ion Coja, George Pruteanu sau Andrei Pleșu au criticat tendințele excesive ale unora de a evita astfel de cacofonii.

Cacofonia se poate produce şi atunci când nu este respectat hiatul (pauza dintre cuvinte). Atunci când nu este respectat hiatul din cuvinte diferite în succesiunea de două vocale, una aflată la capătul unui cuvânt, iar cealaltă, la începutul următorului, se poate produce o disonanță. Şi aici, un element adăugat de dificultate este dat de vocalele identice.

Greşelile gramaticale pe care le facem în încercarea de a o evita

De multe ori din teamă de a nu produce o cacofonie apar unele stângăcii în exprimare. Din teamă de a nu produce o cacofonie mulți vorbitori ai limbii române se exprimă în felul următor: „Că copil, îmi plăcea să mă joc în grădină”. În încercarea de a evita cacofonia aceștia reformulează în mod eronat astfel: „Că virgulă copil, îmi plăcea să mă joc în grădină”. Forma corectă a exemplului dat este: „Fiind copil, îmi plăcea să mă joc în grădină”.

Din dorinţa de a evita o cacofonie mulţi vorbitori ai limbii române regurg într-un mod eronat la „ca şi”. Folosirea acestei sintagme este corectă doar atunci când „ca şi” poate fi înlocuit cu „la fel ca”. Exemplu: „Ca și laptopul, și PC-ul te ajută să intri pe Internet”.

Cele mai des întâlnite cacofonii din limba romana sunt: la/la; să/să; că/că; că/ce(ci); că/că; cu/co; că/co; că/cu; că/când;

Pe lângă cacofoniile acceptate în limba romana, anumite succesiuni de sunete tautofonice (repetitive) precum următoarele pot fi considerate cacofonii:

* finalul sacadat din la ședință toți tații tac;

* aparenta bâlbâiala din mama mea m-a mascat;

* repetarea silabei ce din legea trebuie să specifice ce cetățeni au acest drept;

Cum putem evita cacofoniile?

După cum s-a văzut în rândurile de mai sus cacofonia în limba română este acceptată dacă este folosită într-un mod corect. Pentru a evita însă disonanța putem să apelăm la una din cele trei variante:

1. Reformularea propoziţiei-frazei (Exemplu: Merge ca calul – poate fi reformulat în: Merge precum un cal);

2. Folosirea de sinonime pentru unul dintre cuvintele care ar putea compune o cacofonie;

3. Evitarea adăugării cuvântului „ŞI“. (Exemplu: „Eu ca cadru didactic“ – poate fi reformulat în: „Eu, în calitate de cadru didactic“. Nu avem de ce să spunem niciodată „Eu, ca şi cadru didactic“).





Adauga un comentariu