Jurnalistul Ion Cristoiu: „Nenorocirile Alianțelor asimetrice ale României”

Surprinzător de bună prefața la cartea Românii în Crimeea.
Surprinzătoare mai întîi prin raportare la țelul cărții. Apărută la Editura Militară, în 1995, pe vremea cînd se mai putea scrie și vorbi despre Mareșal, despre Războiul Sfînt, cartea evită cu brio capcana studiilor militare, constînd în asuprirea cititorului cu date din abundență despre regimente, batalioane, guri de foc, flancuri și componență. Dimpotrivă, studiul prefațator atinge nivelul de sus al meditației asupra Istoriei aiuritoare numite Campania din Est. Surpriza vine și din conținutul de idei originale, lucru mai rar la istoricii noștri, cei mai mulți respingînd ideea originală, ipoteza ca ținînd de intruziunea gazetăriei (disprețuite de belferi) în lumea sacră a științei.

Azi noapte, continuînd s-o citesc, mi-am notat la finele cărții paginile din care ar urma să torc un eseu sau măcar o însemnare aici, la Lumea prin care trec.
Prima trimite la o chestiune abordată și în alte cercetări:
Relația de front dintre un aliat mic (deși Mareșalul zicea că România e cel mai mare dintre aliații mici) precum România și un Gigant precum Germania.

Automat în astfel de situații se creează o alianță asimetrică. Aliatul mic e sacrificat pe altarul intereselor aliatului mare. În cazul Campaniei din Est, nenorocirile alianței asimetrice s-au văzut în sacrificarea românilor pentru a fixa pe ruși (punga de la Cotul Donului, rezistența oarbă în Crimeea), în folosirea românilor pe post de carne de tun, în transformarea românilor în țapi ispășitori pentru imbecilitățile nemțești, cum a fost cu Spargerea frontului la Cotul Donului.

stirilebzi.ro

Preţuri exagerate în magazinele din Vama Veche. Atât poţi cumpăra de 50 de lei!

Stirile PROTV

Unde au putut să ascundă drogurile consumatorii de la festivalul din Mamaia. Comunicau prin emoji

Multe cercetări atrag atenția asupra unei alte expresii a alianței asimetrice:
Plasarea unităților românești, fragmentate, în cadrul unităților nemțești, astfel încît Comandamentul de căpetenie să n-aibă nici o autoritatea asupra lor.

Autorii prefeței dau și o denumirea acestei operații, de fapt, nu dau, ei doar reiau o denumire, înțeleg, celebră, deși n-am auzit de ea pînă acum. Ca să fiu mai exact citez din carte:

„Teoria «balenelor de corset», utilizată de generalul (pe atunci) german (Erich von Manstein – n.n.) nu era o noutate nici în plan general, nici pentru experiența dobîndită de armata română în cursul războaielor de coaliție din 1877-1878 și 1916-1919. Pentru a fi corecți pînă la capăt trebuie să spunem că era, totuși, o diferență enormă între concepția lui von Manstein din 1941 și cea vehiculată, de exemplu, de generalul rus Alekseev în anii 1916-1917. După cum se știe, acesta din urmă propusese integrarea armatei române în masa armatei ruse, o alternativă care conducea la pierderea totală a comandamentului național. Chiar și așa, însă, teoria «balenelor de corset» avea să conducă la multe disensiuni între comandamentele române și germane și, ulterior, mai ales la Stalingrad, la adevărate tragedii.”

Autorii se referă la două efecte ale încorsetării, cum i se spune includerii unei armate prin fragmentare în altă armată. E vorba mai întîi de deposedarea comandamentelor de mari unități române de posibilitatea de a decide asupra trupelor lor. În Războiul de retragere, cum i-am putea spune drumului înapoi al Armatei noastre de la Nalcik pînă la evacuarea Crimeii (ianuarie 1943-mai 1944), Comandamentul Corpului Vînătorilor de Munte n-a avut nici un cuvînt de spus în ordinele pe care le primeau ai noștri de la nemți. Trebuie menționată apoi situația umilitoare în care ofițerii noștri primeau ordine de la ofițeri nemți mai mici în grad.

A doua descoperire e de fapt confirmarea unui fapt despre care am citit și în Cu Mareșalul pînă la moarte, cartea de memorii a fostului ministru de Război, generalul Constantin Pantazi. După căderea Sevastopului, Mihai I nu-și mai găsește liniștea pînă cînd nu merge și el pe front, pentru a se putea împărtăși din ceea ce el credea a fi o glorie pe care Mareșalul o păstra doar pentru el. La sfîrșitul lui iulie debutul lui august 1942, Mihai I, însoțit de Mihai Antonescu, care vrea să se pună bine cu Casa Regală, întreprinde o vizită în Crimeea. Inspectează Divizia 18 Infanterie, merge la Sevastopolul ocupat de Axă, se întîlnește cu Erik von Manstein comandantul Corpului 54 Armată german. Teritoriul vizitat e cucerit printr-un net act de agresiune. O vizită precum cea a Suveranului primea semnificația unei asumări a Trecerii Nistrului. Autorii reamintesc că Mareșalul a fost împotriva acestei vizite. L-a convins pînă la urmă Mihai Antonescu. Textul împărtășește teza că Mareșalul voia să-l țină pe Suveran ca o rezervă națională, cum s-a întîmplat cu Ferdinand în decembrie 1917, cînd i-a dat armata lui Prezan, pentru a nu se implica în Pacea de la Buftea. Alți istorici susțin că Mareșalul se temea de capitalul de simpatie dobîndit astfel de Suveran din partea celor de pe front.

Eu cred că e și una și alta.
Sau, mai precis, cred că ne aflăm în fața unui moment, des întîlnit în Istorie, cînd interesele personale coincid cu interesele naționale.