Titlurile zilei

Cele mai cunoscute vedete din țară s-ar bate pe colecția acestei bătrâne de 100 de ani! În fiecare an a adunat în gentuță o avere care pentru mulți ar putea fi considerată inestimabilă – FOTO, VIDEO

Publicat: 11 sept. 2020
Veronica Doroftei, o bătrână de 100 de ani, are o colecție impresionantă de cântece și poezii, compuse în cel de-Al Doilea Război Mondial și pe care le-a adunat într-o gentuță pentru care cele mai cunoscute vedete din țară s-ar bate
Veronica Doroftei, pe prispa casei sale din comuna Tudora, județul Botoșani, discutând cu redactorii BZI

O bătrână de 100 de ani are o colecție de cântece și poezii pe care s-ar bate mulți artiști din țară. Femeia a trecut prin Al Doilea Război Mondial, prin foamete și chinuri grele și și-a văzut bărbatul exploatat în armată. Pentru a-și alina durerea, aceasta a compus o colecție impresionantă de melodii și poezii, pe care le-a ascuns într-un loc secret din odaie

Veronica Doroftei împlinește 100 de ani pe 1 februarie. Bunicuța este un tezaur viu, unul dintre puținii români rămași în viață la această vârstă. Deși a studiat doar două clase, Veronica a învățat singură să compună, să scrie și să citească. Femeia s-a născut între Primul și Al Doilea Război Mondial și a trăit, poate, cele mai cumplite momente ale istoriei României. Veronica povestește cum s-au născut toate creațiile sale, cum le-a compus și, mai ales, cui le-a cântat. Pentru că știe că nu mai are mult de trăit, ultima sa dorință este ca melodiile ei să fie împrăștiate în întreaga lume. Are însă un preț.

Veronica s-a născut între cele două Războaie Mondiale: „În loc de păsări, vedeam avioane militare pe cer, iar oamenii se băteau pe un castron de făină, pentru că era foamete”

Veronica Doroftei are aproape 100 de ani și locuiește din copilărie în comuna Tudora, din județul Botoșani.

„Pe vremea mea nu era muzică la radio”, spune Veronica.

Chiar dacă a terminat doar două clase și nimeni nu a inițiat-o în cursuri de canto, femeia și-a găsit alinarea în cântec. Bătrânica povestește cum își alina tristețea, cum își lua gândul de la greutăți prin cântec și poezie. Pentru mulți pare un miracol cum, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când grenadele cădeau în curtea femeii, aceasta visa la o lume mai frumoasă prin cântec.

„M-am născut între Primul și Al Doilea Război Mondial, la 1 februarie, 1921. Am trăit vremuri grele, maică. În loc de păsări, vedeam avioane militare pe cer. Oamenii se băteau pe un castron de făină, pentru că era foamete. Munceam cât era ziulica de lungă la câmp și asta pentru că nu aveam ce să punem pe masă la copii de mâncare”, povestește Veronica Doroftei.

Cum a compus bătrâna cântecul cucului: „Ca să-mi alung oboseala de la câmp, am început să fredonez cântecul pe care îl auzeam de la el”

Bătrânica de 100 de ani din Tudora își amintește cu nostalgie cum a compus cântecul cucului în primii ani de tinerețe. Pentru că în fiecare zi mergea la lucrat pământul, Veronica a simțit că se împrietenește cu cucul. L-a auzit, așa cum spune, vorbindu-i și inspirând-o să compună, poate, unul dintre cele mai frumoase cântece pe care România îl are astăzi.

„Maică, noi mergeam des la câmp. Auzeam și vedeam cucul în fiecare dimineață. Apoi, ca să-mi alung oboseala de la câmp, am început să fredonez cântecul pe care îl auzeam de la el. Nici nu aveam timp să mă gândesc la vremurile grele pe care le duceam, că atunci îmi venea cântecul cucului în minte. Eu am simțit o legătură între mine și păsările cerului, așa că le-am devenit prietenă, compunându-le câte o melodie. Mai târziu, le-am adunat la colecție. Dară dacă nu mai era și cântecul, maică, iaca că nu mai treceam noi cu bine printr-atâtea”, mai spune Veronica.

Casa Veronicăi arată ca imaginile din cărțile cu basme și povești pe care ni le citeau bunicii noștri

Într-o căsuță veche din comuna Tudora, județul Botoșani, Veronica își trăiește bătrânețile. Casa e făcută de ea și de bărbatul ei, e făcută din lut și din lemne pe care le-au tăiat dintr-o pădure din apropiere. Acoperișul făcut din paie, prispa învelită în țoale tradițional-românești, odăile întunecate și reci se desprind, parcă, dintr-o poveste uitată în timp.

„Casa asta e făcută de mine și de bărbatul meu. Cu mâinile astea două am făcut-o. Am construit-o din lut, iar scheletul e din lemn. Acoperișul e făcut din paie și lăsam acolo carnea să se afume cu fumul care iese din sobă. Iaca în casă am o sobă, iar după sobă, dormeau copiii mei. Au acolo cuverturi, oghealuri, perne, tot ce le trebuie. Acuma fiecare e la casa lui și-s mari, nu mai încap. Pe timpul meu era greu să-ți faci o căsuță, dar cu ajutorul lui Dumnezeu am făcut-o și pe asta. Cu mâncarea ne-a fost tare greu. În timpul războiului, de foame, oamenii intrau peste noi în casă și ne furau sacul cu făină. Alții, veneau la noi la poartă și ne implorau să le dăm câte un castron de tărâță să-și facă cu câteva buruieni, ca să nu moară de foame”, adaugă bătrânica.

Bătrânei nu-i este frică de moarte. Unul dintre copiii ei a murit cu capul rezemat în palmele ei și atunci a înțeles că moartea nu e dureroasă

Deși are aproape 100 de ani, Veronica are o memorie fantastică. Își amintește cu lux de amănunte fiecare moment din viața ei și mai cu seamă, pe cele frumoase. Pe cele triste a decis să le îngroape pentru totdeauna. Veronica a avut 6 copii. Dintre aceștia, pe 4 i-a îngropat. Își amintește cu tristețe de moartea unuia dintre băieți, dar nu lasă ca această memorie să-i afecteze prezentul. A învățat atunci că nu are de ce să-i fie frică de moarte.

„Nu mi-e frică să mor. Chiar am avut o prietenă de 100 de ani care a murit săptămâna trecută. Mă rog în fiecare zi la Dumnezeu să mă ia și pe mine. Bătrânețile sunt grele, maică. Aș vrea să mă duc, să nu fiu o povară pentru cei apropiați mie. Nu este ușor să ai pe cap o bătrână pe care trebuie să o îngrijești. Eu am înțeles că moartea nu e dureroasă. Unul dintre copiii mei a murit cu capul în palmele mele. A închis ochii și s-a dus. Cred că după moarte nu ne mai așteaptă nimic”, mai spune Veronica.

Veronica, despre bărbatul ei: „Eu îl îmbrăcam mai întâi pe bărbat și apoi mă aranjam pe mine. Îmi plăcea să-l văd frumos și elegant”

Bărbatul bătrânei s-a stins la vârsta de 83 de ani. A fost militar în armată și a trăit cele mai cumplite momente din cel de-Al Doilea Război Mondial. Veronica povestește cum l-a îngrijit și că, după moartea lui, în colecție a adăugat cântece și poezii în memoria lui. Nu crede că se vor întâlni pe cealaltă lume, dar speră că i-a auzit cântul.

„Eu îl îmbrăcam mai întâi pe bărbat și apoi mă aranjam pe mine. Îmi plăcea să-l văd frumos și elegant. Oamenii din sat îmi spuneau că îl invidiază la cât de bine arată. A fost plecat în armată, a stat cu picioarele în apele reci ca să se ferească de ruși și a trecut, maică, prin niște momente la care mulți nu au rezistat și au murit. Mulți colegi de-ai lui s-au dus și și-au lăsat nevestele singure cu copiii. Pe-al meu l-a ținut Dumnezeu în putere și a murit la 83 de ani. Reomatismul l-a băgat în mormânt. Doamne, cum l-a schilodit. Eu am avut grijă de el ca de un copil în ultimii ani de viață. După ce a murit, n-am mai avut decât pe băieți, dar fiecare e la casa lui. Ca să-mi înec durerea, am băgat noaptea capul în pernă și am compus melodii, am compus poezii pe care le-am adunat în gentuță”, povestește bătrânica.

Veronica a așezat în cui o gentuță, o avere inestimabilă, pentru care multe vedete din țară s-ar bate ca să o obțină

Veronica și-a pregătit straiele de înmormântare și a lăsat o gentuță atârnată de un cui în odăița în care doarme. Acolo are cea mai mare colecție de cântece și poezii pentru care orice vedetă din țară s-ar bate. O colecție născută din autenticitatea poporului român, o sumedenie de creații artistice trăite și scrise de o femeie care și-a îngropat 4 copii și bărbatul și care, printre toate greutățile, a găsit răgazul de a se bucura de frumusețea artei.

„Eu am lăsat o traistă în cui. Acolo sunt foi pe care am scris toate poeziile și cântecele mele. O las moștenire la copii și cu limbă de moarte le spun să țină la trăistuță, că în ea am scris prin versuri toată viața mea. Este o bogăție pentru mine, poate singura bogăție pe care o pot lăsa și la copii, și la nepoți. Chiar dacă am trecut prin clipe grele, când scriam un cântec, viața mea se mai lumina puțin. Ceea ce trăiți voi acum, maică, este Raiul pe pământ. Cum a fost pe vremea mea, nu doresc la nimenea”, încheie Veronica.

Diana Penciuc, singura artistă din țară care a reușit să culeagă cântecele Veronicăi, promite că-i va duce mai departe povestea

Diana Penciuc este interpretă de muzică populară și este consăteancă cu tanti Veronica. Pentru că tânăra i-a căzut dragă la inimă Veronicăi, femeia i-a încuviințat câteva din cântecele ei și a pus-o să promită că-i va cânta melodiile și că, prin asta, va rămâne veșnic vie.

„Este o onoare pentru mine să o cunosc pe bunicuță. Pentru mine, tanti Veronica este un tezaur, este artă pură. Muzica ei este autentică. A cânta muzică populară inspirată chiar din viața unei femei care a trăit fiecare vers așezat pe foaie este o onoare pe care cu greu o pot descrie în cuvinte. Mi-a încuviințat și o catrință pe care am să o port cu mare drag în concertele mele. Pentru mine, ca interpret de muzică populară, este foarte important să culeg cântecul popular, chiar de la originile sale, să discut cu oameni care l-au creat din emoție, din pasiune și fără pic de intervenție a unui specialist”, spune Diana Penciuc, interpretă de muzică populară.





Adauga un comentariu