De ce trage de timp Sorin Grindeanu?

Opinia publică nu înțelege de ce Sorin Grindeanu, liderul celui mai important partid din Parlament, amenință permanent cu ruperea coaliției și dărâmarea guvernului, dar nu întreprinde nimic concret în această privință. De ce trage de timp, enervându-i la maximum pe partenerii din coaliție și generând o stare de așteptare stresantă în rândul propriului electorat, în special, și a populației României, în general? De ce nu a încercat până în prezent să preia conducerea guvernului, accesând poziția de premier?

Răspunsul la această întrebare complexă nu poate fi dat decât de actuala aritmetică parlamentară. Ce se întâmplă după eventualul divorț dintre PSD și PNL? PNL, împreună cu USR și cu minoritățile, poate, opintindu-se zdravăn, să facă în Parlament o majoritate extrem de vulnerabilă de 50%. PSD, singur, deține 30,35%. Admițând că se aliază cu UDMR, un partid care pretinde că este conservator, deci de dreapta, PSD nu poate obține majoritatea în Parlament. Nici deputații celorlalte minorități, decât cea maghiară, nu pot asigura diferența necesară într-o direcție sau alta. În consecință, Sorin Grindeanu trage de timp, amânând o decizie după sfintele sărbători pascale. Până atunci, se fac fel de fel de scenarii.

Unele scenarii au ca punct de plecare o premisă falsă. Și anume că, în conformitate cu „rotativa”, convenită în 2021, a avut loc o schimbare a premierilor, poziția trecând de la PNL, în persoana lui Ciucă, la PSD, în persoana lui Ciolacu, urmând ca o a doua rotativă, convenită în 2025, să predea ștafeta, deținută în prezent de PNL, în persoana lui Ilie Bolojan, către PSD, unde încă nu a fost nominalizat niciun candidat. Această a doua „rotativă” nu mai este însă obligatorie, în condițiile în care coaliția se modifică. Prin urmare, teoretic, cel puțin, PNL ar putea prelua oricând ștafeta la Palatul Victoria. Fără doar și poate, dacă se vor întruni condițiile necesare, Sorin Grindeanu va face tot ceea ce este posibil și, în mod clar, va fi puternic susținut de PSD pentru a deveni viitorul premier al României. În orice caz, și sub nicio formă, social-democrații nu sunt de acord ca ștafeta la Palatul Victoria, după debarcarea lui Ilie Bolojan, să fie preluată, așa cum se preconizează, de către Cătălin Predoiu. Dar ce se poate face în acest sens? Aritmetica parlamentară este destul de clară. Nici PNL, nici PSD nu dețin majoritatea în Parlament, decât dacă rămân aliați. Altfel, fiecare dintre părți trebuie să facă eforturi consistente pentru a-și atrage un număr suplimentar de parlamentari, alții decât cei ai UDMR, USR sau ai altor minorități decât cea maghiară. Și atunci, în mod logic, și unii, și ceilalți urmăresc identificarea unor cozi de topor în interiorul AUR, pentru fracturarea acestui partid. Și unii, și alții bagă bățul prin gardul AUR, utilizând, în acest scop, mass-media adjudecată. PNL nu mai poate deține în continuare guvernarea, indiferent de rocada dintre Bolojan și Cătălin Predoiu, și nici nu acceptă să guverneze în minoritate într-o perioadă mult mai dificilă decât cea consumată până în prezent. La rândul său, PSD repetă, în mod consecvent, decizia pe care a luat-o de a nu susține și, deci, de a nu accepta la Palatul Victoria nicio coaliție minoritară. În fine, AUR declară, în mod repetat, că partidul nu are de gând să se alieze, pentru a guverna, nici cu PSD și nici cu PNL. Pe de altă parte, pe zi ce trece, fracturarea AUR se dovedește a fi imposibilă.

Dar, ținând cont de circumstanțele de mai sus, e important să vedem care ar fi interesul PNL de a deține în continuare guvernarea și, respectiv, care ar fi interesul PSD de a-l desemna la Palatul Victoria pe Sorin Grindeanu. Fără doar și poate, PNL s-a erodat și se erodează la guvernare într-o măsură mult mai mare decât PSD, care dezvoltă în permanență o retorică dublă. În prezent, conform cercetărilor de piață, PNL, care deține 35% din primăriile din România, între care se numără câteva dintre cele mai mari primării, între 14% și 18% din intențiile de vot și circa 25% din locurile în Parlament, la care se mai pot adăuga 8 poziții de europarlamentari, își fragilizează, pe zi ce trece, situația, riscând ca, la viitoarele alegeri, anticipate sau la termen, să nu mai intre în Parlament. Între erodarea poziției la o guvernare slabă și nesusținută energic de către parlamentari și erodarea poziției sale într-o eventuală opoziție, liberalii aleg să se cramponeze de guvernare, indiferent cu cine și în ce condiții se vor alia în viitor. Este adevărat că PNL, după ce a făcut jocul lui Traian Băsescu și s-a aliat cu partidul acestuia, și-a compromis, în mare măsură, atât substanța liberală, cât și substanța națională. Totuși, acest partid istoric a reușit, de-a lungul ultimilor 35 de ani, să rămână deasupra liniei de plutire. Din această perspectivă, procentele pe care le-a deținut sunt relevante. În perioada 1990–1992, în condițiile în care liberalii erau fragmentați în mai multe partide, patru la număr, PNL a deținut 7% din locurile din Parlament. În 1992–1996, 10–15%. Între 1996–2000, 20%, înregistrând un recul între 2000 și 2004 până la sub 10%, dar și-a reluat creșterea în intervalul 2004–2008, când a ajuns la 20%, și a rămas constant în 2008–2012. Iar în perioada 2012–2016, când, împreună cu PSD, a format alianța social-liberală, PNL a deținut între 25 și 30% din locurile din Parlament. A reușit să păstreze un 25% și între 2016 și 2024. Scăderea de azi, așadar, repet, în condițiile în care se erodează deținând poziția de premier, nu este chiar atât de dramatică cum pare. Chiar dacă, conform numărului de locuri în Parlament, se plasează doar în poziția a treia, după PSD și AUR, și chiar dacă, în intențiile de vot, AUR are între 35 și 40%, iar PNL doar între 14 și 18%.

După ce am văzut, în linii mari, care a fost evoluția PSD și care a fost evoluția PNL, putem înțelege mai ușor de ce, dacă guvernarea împreună devine imposibilă, guvernarea separat, unii de alții, devine o imposibilitate politică. Și acum este limpede de ce și unii, și alții bagă bățul prin gard și încearcă să rupă părți din AUR.

AUR, la rândul său, este supus nu numai acestui tip de presiuni politice și mediatice, ci și statutului său de partid aflat în opoziție și refuzat, din motive asupra cărora nu mai insist, de majoritatea de la Bruxelles. Dacă, până la încheierea ciclului electoral, nu va avea acces la resurse, este greu de presupus că nemulțumirea generală, aflată în creștere, frustrările tot mai mari ale populației, legate de modul în care este gestionată țara, vor mai genera un trend de creștere a electoratului AUR sau măcar vor menține o constantă la nivel de 40%. Pentru AUR, soluția optimă este, în niciun caz, alianța cu vreunul dintre partidele aflate la putere și nici acceptarea unor fisuri în partid, ci declanșarea, cât mai curând posibil, pentru prima dată în România, a unor alegeri parlamentare anticipate. Ceea ce nu se poate întâmpla decât cu condiția unui protest cu adevărat masiv, însoțit de o grevă generală.