În teatrul absurdului, șampania mai așteaptă. Nu deschideți încă șampania!

Declarațiile pacifiste au fost înșelătoare. Neîncrederea reciprocă a dat peste cap, în doar câteva ore, un acord, cel de încetare a focului pentru două săptămâni, pentru perfectarea căruia s-au străduit mulți, în mod direct și indirect. Cele două părți, americanii și iranienii, nu au deloc încredere unii în alții și nu dau niciun ban pe angajamentele celuilalt. Canalul Ormuz este din nou închis, iar bombele explodează în veselie în Liban.

Rareori se întâmplă în istorie ca liderii statelor să își încalce chiar atât de flagrant angajamentele și să-și revoce, la câteva minute sau ore distanță, declarațiile și cuvântul dat. Ce știam ieri, când bursele petrolului au dat semne vizibile de revenire? Știam că cele două părți, prin intermediul Pakistanului, au stabilit ca, timp de două săptămâni, să funcționeze un armistițiu la care se angajează și Israelul, urmând ca, în acest interval de timp, începând de vineri, adică de mâine, delegații la nivel înalt să treacă la negocieri. Adică reprezentanții Statelor Unite să încerce să își impună planul lor de pace în 21 de puncte, iar cei ai Iranului planul lor în 10 puncte. Donald Trump a declarat, și a auzit asta o lume întreagă, că propunerile formulate de Iran sunt bune și în măsură să creeze premizele negocierilor care urmează. În schimb, reprezentanții de la Teheran, confirmând oferta lor în zece puncte și faptul că sunt deciși să negocieze, au ținut să sublinieze că totuși nu au niciun fel de încredere în partea americană. Una peste alta, din declarațiile ambelor părți, a rezultat că Iranul va debloca strâmtoarea Ormuz, lăsând toate navele să treacă – circa 500 așteptau în apropiere –, dar în schimbul unei taxe de două milioane de dolari pe navă. Cu banii rezultați astfel, Iranul urmând să își refacă elementele de infrastructură distruse de bombardamentele efectuate de americani și israelieni. Urma ca, la capătul negocierilor de două săptămâni, Iranul să obțină suveranitatea deplină asupra Strâmtorii Ormuz, pe care niciodată nu a deținut-o anterior. Timp de două săptămâni, Iranul urma să insiste ca o condiție sine qua non pentru încetarea războiului ca Statele Unite să își retragă facilitățile militare din toate statele din Golf. Centrifugele pentru îmbogățirea uraniului urmau să funcționeze bine mersi în continuare, Teheranul angajându-se însă să nu fabrice arma nucleară. Și, în fine, toate sancțiunile instituite împotriva acestui stat urmau să fie ridicate. La pachet, cu acordul sau fără acordul lui Bibi Netanyahu, în negocierea prealabilă, Statele Unite s-au angajat ca Israelul să oprească toate operațiunile militare desfășurate împotriva Libanului. Întrucât Donald Trump a repetat insistent faptul că propunerile Teheranului sunt bune, se înțelege că ele ar fi fost acceptate, cel puțin ca premisă pentru negocierile care urmau să se desfășoare timp de două săptămâni la Islamabad și făceau, prin urmare, parte din înțelegerea parafată privind încetarea focului. Și, deodată, întreg jocul a fost stricat.

Este greu de presupus că Israelul nu a fost altfel informat decât prin declarațiile lui Donald Trump privind oprirea, cel puțin pe perioada armistițiului, a operațiunilor militare pe care le desfășoară în Liban. Cert este că o lume întreagă a văzut pe micile ecrane cum respectivele operațiuni se desfășoară în forță în continuare. Ceea ce înseamnă că o condiție din cele zece nu a fost respectată, deși teoretic fusese acceptată. Continuarea războiului din Liban a determinat instantaneu Teheranul să renunțe parțial sau total, încă nu se știe, la înțelegerea convenită și să blocheze din nou Strâmtoarea Ormuz. Din nou, bursa petrolului a fost dată peste cap. Iar reacția liderului american, în loc să limpezească lucrurile, a mărit exponențial gradul de confuzie. Acesta repetă non-stop că Iranul este distrus din perspectiva capacității de a lupta și de a purta cu succes un război și că, oricând, prin noi atacuri militare, poate fi trimis în timp înapoi în epoca de piatră. Războiul pare că se reia fără ca armistițiul să fi funcționat mai mult de o noapte.

La fel cum Israelul luptă pe mai multe fronturi, și Statele Unite, cel puțin sub aspect retoric, se războiesc nu numai cu Iranul, ci și cu partenerii din NATO, o organizație pe care a fondat-o și intenționează acum să o desființeze. Motivul invocat este acela pe care l-am tot auzit în ultimele zile. Și anume că statele NATO nu au sărit la război, alăturându-se de îndată Statelor Unite. Și asta în condițiile în care faimosul articol 5 al tratatului nu poate fi activat, pentru că Statele Unite nu au fost atacate, ci au declanșat un război fără să se consulte cu partenerii din NATO și fără ca, cel puțin, să îi informeze.

Ne aflăm, prin urmare, cam în punctul de la care s-a plecat, într-o situație extrem de periculoasă la nivel global, care va genera o criză energetică fără precedent. Iar, dacă ne uităm la ceea ce se întâmplă în Statele Unite, și acolo sunt semnale ale unei crize politice de mare anvergură, care se poate declanșa, întrucât Pentagonul, deși a executat până acum comenzile comandantului suprem, nu este de acord cu acest război, iar Congresul Statelor Unite semnalizează faptul că se va opune vehement, refuzând să finanțeze operațiunile militare în curs.