Zoia Ceausescu cum nu o cunoasteti. Ultima scrisoare din puscarie

In timpul Revolutiei din 1989, Zoia Ceausescu a fost retinuta si anchetata pentru subminarea economiei nationale. In cele 237 de zile de puscarie, unica fiica a cuplului Nicolae si Elena Ceausescu i-a scris scrisori duioase sotului ei, profesorul universitar Mircea Oprean. Nu stia ca si el fusese arestat.

Nu avusese vreodata functii politice si era foarte studioasa. Totusi, in timpul Revolutiei din 1989, in 24 decembrie, Zoia Ceausescu a fost retinuta. A fost trimisa la o unitate militara din Bucuresti, cea de la Antiaeriana. Acolo era pe 25 decembrie, cand a auzit ca parintii ei au fost executati. A ramas in inchisoare pana la 18 august 1990. Ca sa nu isi piarda mintile a gasit o solutie salvatoare: i-a scris sotului ei epistole pline de duiosie si de dragoste. Nu stia atunci ca si sotul ei, profesorul universitar Mircea Oprean, fusese arestat la inceputul lunii ianuarie.

La inceputul lunii ianuarie 1990 a fost retinut si sotul ei, Mircea Oprean, profesor universitar la Universitatea Politehnica, care a fost tinut in inchisoare pana pe data de 8 august 1990. Zoia a fost scoasa de sub acuzare in 1996.

Scrisorile au ajuns la jurnalistul Ion Cristoiu.

”A fost o experienta extraordinara! Zoia Ceausescu iesise din puscarie. Acolo scrisese niste scrisori interesante. M-am dus si am stat de vorba cu ea. Mi s-a parut un personaj deosebit. Ii tremurau mainile. Ce n-a inteles nimeni: scrisorile erau lucruri de presa senzationale. Fata lui Ceausescu scria in inchisoare. Acest gen de experienta m-a fascinat”, isi amintea Ion Cristoiu.

Cu acordul lui Ion Cristoiu, spicuim pasaje din scrisorile Zoiei Ceausescu si va prezentam ultima epistola scrisa in puscarie. Este de departe cea mai emotionanta din toate. Veti vedea cat de tare suferea, cat de mult iubea. Colegii de celula spuneau la acea vreme ca Zoia slabise mult, abia manca, iar scrisul a tinut-o in viata, in toate cele 237 de zile de puscarie. Atunci, avea 40 de ani.

”Mie, de Ziua Copilului”

”E intii iunie. Ziua Copilului. Deci si ziua ta, fetita draga. Nu-ti urez «La multi ani!», pentru ca stiu ca acum nu asta vrei. Nu-ti urez nici «La cat mai putini ani (sau zile)», pentru ca maine sau peste cateva zile, sau peste cativa ani, s-ar putea sa-ti doresti o cat mai lunga existenta. Nu-ti urez nici multi, nici putini ani pentru ca asta nu o decidem noi, nici tu, nici eu. As vrea sa-ti urez sa fie bine pentru tine, dar exact ce inseamna acum bine nu mai stiu. (…) Iti urez asadar sa reusesti sa strabati, pastrandu-ti echilibrul, puntea ingusta si clatinatoare, suspendata deasupra prapastiei amenintatoare a zilei de azi. Ai grija, fetita draga, ai mare grija, te rog!

Zoia”
25 mai 1990, ”Iubitul meu”

”De ziua ta, iti doresc ceea ce-mi doresc si mie mai presus de orice: sa fim din nou impreuna, liberi si fericiti si cat mai curand. As fi vrut ca imbratisarile, mangaielile si saruturile mele sa-ti spuna ce nemarginita este iubirea mea, ce parjolitor e dorul de tine, ce pustiitoare e absenta ta si ce vitala este nevoia de tine. La cei 40 de ani ai tai, iti doresc sa ai parte de tot ce poate fi mai bun, mai luminos, mai minunat pe lumea asta si-ti urez cu surazatoare speranta: Multi ani fericiti!

As fi vrut sa-ti pot face un cadou frumos, dar nu este, deocamdata, posibil. Iti daruiesc insa, dragul meu, toate gandurile si visele mele, iti daruiesc tot sufletul meu, devastat de tristete, in care doar dragostea pentru tine a ramas vie, imensa, stralucitoare si iti daruiesc toate clipele vietii mele de acum, chinuita si sumbra, inseninata doar de speranta revederii noastre si toate clipele insorite, bete de fericirea de a fi langa tine, care vor veni, care trebuie sa vina din nou.”

Ultima scrisoare. 17 iulie, celula nr. 18

”Buna dimineata, iubitule! Bat clopotele la Patriarhie. Puternic, incurajator. Este deci ora 7. Imi voi spune mai intai rugaciunea. «Rugaciunea pentru noi doi», din fiecare dimineata. As vrea sa te strig. Sa-ti marturisesc ca mi-am petrecut noaptea cu tine. Si a fost minunat. Dar se aud zgomote pe sala. Se aduce ceaiul. In orele de dupa-amiaza si de seara nu se intimpla niciodata nimic. Deci a trecut si ziua aceasta fara sa ne vedem. Si asteptasem atat de increzatoare. Toata noaptea ma pregatisem. Imi impodobisem gandurile cu amintiri imbalsamate si iluzii diamantin-sclipitoare, imi cufundasem sufletul in tamaduitoarea limpezime a unui vis azuriu pentru a fi duios si senin surazatoare la intalnirea cu tine. Imi odihnisem indelung degetele de himericele, suave petale ale unui trandafir pentru a le reinvata gingasia fulgurantelor mangaieri si reinventasem toate patimasele, tandrele, fantezistele cuvinte de dragoste pentru a le contopi intr-o singura, tulburatoare soapta: te iubesc. Repetasem intregul ritual al iubirii pentru a-mi reaminti halucinanta si totodata lucida favoare de a fi impreuna. Acum ma simt foarte obosita si asist plictisita la monotona tarare a acelor fara rost ce prelungesc exasperant si absurd aceasta zi sfarsita. Din nou bat clopotele. Tanguitor, deznadajduitor. E 5.00 dupa amiaza. E ora rugaciunii celei triste. A rugaciunii, planset surpator. Va urma dorul si jalea si bocetul. Vor urma spaima si ratacirea si ingroparea si pustiul… Tu ce mai faci, iubitule? E seara. Incepe sa se intunece. Astept incordata murmurul chemarii tale. Intre timp, iti spun o poezie. Chiar daca glasul meu nu razbate pana la tine, voi continua sa-ti spun in fiecare seara cate una. Asta seara iti recit «Ziceam ca va fi sarbatoare». Astept sa ma chemi. Grabeste-te, dragul meu. In curand vor aparea gandacii si sobolanii. Ne-am spus «noapte buna». Acum pot inchide fereastra. Sunt iarasi complet izolata in mizerabila, dezolanta, desarta-mi singuratate. (…) E deja tarziu. Dupa miezul noptii, un gand, un unic gand isi mai roteste unda-i de lumina in jurul meu. Ma impresoara bland-mangaietor, ma incalzeste placut , ma reanima: maine ne vom vedea. O, Doamne, iti multumesc! Nu indraznesc, insa, din superstitie sa-mi destavilesc inundatoarea bucurie revarsata in mine. Dar astept nerabdatoare si deja emotionata ca noaptea-aceasta sa-si petreaca ultimele ore si timpul sa-si aduca ziua de maine.”